Pavilionul Femeilor

[undomiel]

Capitolul 1.

Anii aceia păreau de mult uitaţi pentru cei neştiutori, dar femeia aceea, încă frumoasă, cu trupul zvelt de balerină, nu avea să uite niciodată. Pentru că propriul său corp spunea povestea unei prietenii, a unei iubiri şi a unei trădări. O recita molcolm, în faţa oricărui om dispus să asculte. Să pătrundă liniştea aparentă a unei femei singure...
Am cunoscut-o pe Adriana Petrescu, pentru prieteni Ada, când aveam 20 de ani. Închiria studentelor o cameră în modestul său apartament. Cerea puţin, era curat şi pusese o singură condiţie: să nu aduc băieţi. Am respectat-o. În patru ani de facultate, singurul bărbat care ne-a călcat pragul a fost băiatul ce livra pizza.
Ada părea să nu doarmă niciodată. Mă pomeneam câteodată, când eram în sesiune şi învăţam toată noaptea, că apărea providenţial cu o cană mare de cafea. Nu eram amatoare de cafea, dar ea m-a îndemnat prieteneşte, motivând că altfel aveam să mă apuc de droguri. Atunci am râs, dar am simţit în glasul ei siguranţa omului care le văzuse pe toate. Dar oare numai asta ascundea? Era ceva la ea care mă făcea să cred că păstrează un secret teribil, o abominaţie de care până şi eu, fanul declarat al genului horror, aveam să mă cutremur. Femeia însă nu scotea un cuvânt. Mă aştepta în fiecare seară, când mă întorceam de la muncă, cu masa pusă. O cină îmbelşugată, cum nici în cele mai frumoase vise ale mele nu văzusem. Sau mâncasem. La început, o întrebasem dacă trebuie să plătesc pentru nemaipomenitul festin. Dar ea clipea galeş, mă mângâia părinteşte pe păr şi îmi spunea că îi plătesc îndeajuns dacă mă feresc de probleme. Îi zâmbisem şi îi mărturisisem că nu sunt genul care se aruncă înainte fără să gândească.
Şi Ada, fără a mai adăuga un cuvânt, îmi ura „Poftă mare!”, apoi „Noapte bună!”. Iar eu, jucând rolul fiicei ascultătoare, pe care gazda mea n-o avusese niciodată, mă bucuram din plin de amândouă.
Vacanţa de iarnă s-a instalat, parcă, din neant. Atmosfera Sărbătorilor m-a pătruns până în adâncul oaselor; cadouri, petreceri, felicitări, părinţi înnebuniţi de dorul de a-şi revedea odrasla rătăcitoare! Oricât de mult mă străduisem să fiu pe placul Adei, se părea că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă.
În schimb, tocmai acest „al şaselea simţ” care mă lega de părinţii mei, mă îndepărta de ei. Nesiguranţa legată de relaţiile interumane era accentuată şi de legătura cu persoana iubită. Sistemul meu de valori fusese groaznic zdruncinat când îl întâlnisem pe Andrei. Era frumos, era faimos, era dorit! Îmi era aproape imposibil să fiu a lui. L-am respins, motivând că sunt prea ocupată cu şcoala şi slujba, că nu am timp să fim împreună! Dar, totuşi, găsisem două zile pe săptămână pentru câteva minute de tăvăleală. Nici nu ştiam care dintre noi doi se prostituează: eu sau el?
Apoi, tot cu ajutorul Adei, mi-am regăsit pacea sufletească. Mi-a spus că ceea ce împărţeam noi doi era pur şi simplu divin. Nu eram constrânşi de barierele emoţionale ale unei relaţii, ci doar ne eliberam de energie sau de stres. Asta implica doar maximum de plăcere şi un dram de dependenţă fizică. Era mai bine decât dacă aş fi luat droguri.
Din nou ajungeam la droguri! Despre absolut orice am fi discutat, despre modă, cosmetice, şcoală, prieteni, familie, ajungeam la inevitabilele droguri. Cu cât încerca mai mult să mă convingă să nu mă droghez, parcă sesizam un mesaj subliminal în spatele vorbelor sale: „Fă-o, ca să vezi ca am avut dreptate!”. Şi doar ideea că ea ar fi putut avea dreptate, mă oprea.
Mă scotea din minţi faptul că ea ştia de toate, iar eu nu. Când plecasem de-acasă, mama îmi spusese protector: „Învaţă din greşelile altora!”. Când mă suisem în tren, tata mă sfătuise şmechereşte: „Învaţă din greşelile tale!”. Şi mult timp după aceea, pusesem faţă în faţă sfaturile date de către părinţii mei, le individualizasem argumentele pro şi contra şi, într-un final, nu ajunsesem la nici o concluzie. Nu mă mulţumea să ştiu că X a greşit, iar eu trebuie să iau aminte la prostia lui şi să nu fac nici pe departe ceva asemănător. Dar nici măcar drăcuşorul din urechea stângă nu reuşea să mă convingă că ar trebui să încerc pe propria-mi piele, să simt senzaţia... Ştiam că dacă voi face vreo boacănă, nu voi putea fi în stare s-o dreg de una singură, iar părinţii mei nu aveau cum să mă ajute, pentru că nu voiau. Şi cine eram eu să-i judec? Eram unica lor fiică, în educaţia căreia îşi puseseră nădejdile, speranţele, visele. Mă făceam de ruşine, îi făceam şi pe ei. Numai că părinţii mei erau prea bătrâni pentru a-mi mai repara greşelile; trebuia s-o fac eu...