Contele de Monte Cristo - Anime Empire
 
 
 
   
 
Go Back   Anime Empire > Centrul Social al Imperiului > Biblioteca

Reply
 
Thread Tools Display Modes
Old 12-01-12, 18:28   #1
Teh
Teh it would have never worked. unless I tried or something
Marquis / Marquise
Senior Member
 
Teh's Avatar
 

Join Date: 06-12-09
Location: Bucharest
Posts: 547[+]
Euro: 5.269,0
Nominated 0 Times in 0 Posts
TOTW/F/M Award(s): 0
Teh is on a distinguished road
Activity Longevity
1/20 15/20
Today Posts
ssssss547
Default Contele de Monte Cristo

-am căutat și apparently nu există niciun topic deschis exclusiv for this book - cred că este destul de complexă and so on and so forth încât să putem avea un topic special pentru ea. I hope so, at least.

Contele de Monte Cristo
de Alexandre Dumas

Contele de Monte Cristo (în original Le Compte de Monte-Cristo ) este un roman publicat în anul 1844 de către scriitorul francez, Alexandre Dumas. Povestea se învârte în jurul unui tânăr, Edmond Dantes ce, în urma unor intrigi răuvoitoare și a unor elemente ce pot fi considerate drept ”omul nepotrivit la locul nepotrivit” ajunge în închisoarea Chateau d'If cu sentința de ”închisoare pe viață”. În urma acestei întâmplări tragice, o serie de evenimente neprevăzute vor avea loc în momentul în care Edmond Dantes va evada din închisoare într-o manieră foarte ingenioasă și, după descoperirea unei averi de pe coasa Monte-Cristo, revine în vechea lui ”lume”, decis să se răzbune -




Cartea mi se pare foarte bine realizată. Personal pot spune că este cea mai bună carte pe care am citit-o până în momentul actual - sunt foarte conștientă de faptul că nu am citit foarte multe și niciodată nu este de-ajuns ( cu cât citesc mai multe, cu atât îmi dau seama cât de puțin am citit de fapt și nu am ce să fac, întotdeauna revin la vorba lui Socrate, știu că nu știu nimic ), dar - chiar și așa - nu am cum să nu o consider o carte excepțională și, cel puțin până în momentul de față, o pot cataloga drept cea mai bună lectură de care m-am lovit.

Deși nu am mai citit nimic de Alexandre Dumas până acum, pot spune că mi-a plăcut foarrte mult stilul găsit în cartea sa - modul de expunere, de ce nu, maniera în care au fost descrise evenimentele, personajele, locurile, acțiunile și așa mai departe. Pur și simplu a reușit să îmi capteze atenția într-o manieră mai mult decât favorabilă cu stilul acesta foarte bine pus la punct și totodată foarte interesant, pe lângă faptul că este și ușor de citit - cel puțin, așa este din punctul meu de vedere. Romanul numără 4 volume și un număr de vreo 1300 de pagini, dacă nu mă înșel, ceea ce înseamnă că întinderea sa este destul de considerabilă -și totuși, lectura este una ușoară datorită stilului și modul în care a fost ”structurată” cartea - bineînțeles, mă refer la modurile de expunere. Dialogul, de asemenea, este foarte bine realizat și pot spune că replicile au fost mai mult decât frumoase și interesante, pur și simplu au fost replici spuse la momentul potrivit și de personajul potrivit, iar Alexandre Dumas a făcut o treabă minunată și din punctul acesta de vedere.

Ideea o consider nu doar frumoasă, ci chiar genială, într-un fel sau altul. Putem spune că urmărește un stereotip al unui sentiment uman, ura. Un prieten de-al meu mi-a spus, înainte să mă apuc de această carte că în ea voi înțelege că ”cel mai puternic sentiment uman este ura”. Pe de-o parte, pot spune că avea dreptate. Ideea lui Alexandre Dumas de a înfățișa povestea unei tragedii urmată de o răzbunare ”cruntă” și totodată necesară, din pricina evenimentelor ce au avut loc în trecutul victimei, este una foarte bine primită și interesantă/captivantă. Nu credeam că o să îmi placă vreodată povestea unei răzbunări sau o carte în care sunt cuprinse atât de multe resentimente în protagonist - totuși, mi-a plăcut foarte mult și așl merge atât de departe încât să înțeleg sentimentele Contelui de Monte Cristo/ lui Edmond Dantes. Ceea ce aduce un caracter frumos acestei cărți este, în opinia mea, finalul - înțelegerea evenimentelor, trecutului, prezentului, urii, răzbunării și... desigur, credința în Dumnezeu și speranța în iertare, în ”a fi bine” și scopul final/suprem/absolut, ”încercarea dobândirii unei fericiri pierdute”. Finalul nu este închis, în opinia mea, ci mai degrabă... iluzoriu și deschis, promițător pentru imaginația oricărui cititor. Și totuși, acest final și ce ar urma după el nu mă interesează, personal, ca cititor, ci doar evenimentele ce au loc până acolo.

Personajele sunt foarte bine structurate.
Preferatul meu a fost Edmond Dantes/Contele de Monte Cristo. Am fost fascinată, la fel ca personajele din carte, de acest... individ excentric. Cred că poate fi considerat excentric chiar și de cititorii secolului XXI - este un personaj original, mai departe de tot ceea ce am cunoscut până acum și a cărui personalitate și manieră de ase expune, de a face lucrurile și așa mai departe, m-a fascinat/ mă fascinează. Modul în care l-a descris Alexandre Dumas era destul de frumos și din cale afară de excepțional și fără caracterizarea indirectă făcută, vrând-nevrând, de gesturile și gândurile și replicile sale, cât vedera lui din prisma celorlalte personaje. Contele de Monte Cristo este un personaj excepțional, pe mine m-a cucerit din toate punctele de vedere și aș putea spune că, chiar și așa prins de ură - cred că era îndreptățită, că tot am ajuns la acest punct și îi înțeleg foarte bine sentimentele și acțiunile, pe care, până la urmă, le acompaniază de niște gesturi prea superbe ca să nu fie îndrăgit de cititor, cum spuneam - chiar și așa, prins de ură, este fascinant sau poate tocmai de aceea.
Un alt personaj care mi-a plăcut foarte mult a fost Albert de Morcef - tânărul acesta mi l-am imaginat, la început, ca pe un personaj fără nicio valoare. Totuși, a crescut în ochii mei în momentul în care a căzut prizonierul lui Luigi Vampa și s-a comportat așa cum știm cu toții că s-a comportat. Curajul și atitudinea lui m-a făcut să îl iubesc - și am fost îndreptățită în acest sens din moment ce mai târziu mi-a demonstrat-o cu vârf și îndesat, când a vrut să apere onoarea tatălui său - gestul în sine este curajos și demn, chiar dacă onoarea domnului Fernand Mondego n-avea de ce să fie apărată, din moment ce nu a fost pătată de nicio minciună, ci de crudul adevăr.
Mi-au plăcut și alte personaje, dar nu cred că aș putea să acopăr totul în acest post: Luigi Vampa, Maximilien Morrel, domnul Noirtier, domnul de Villefort - chiar dacă era un ticălos, măcar era un galant și o făcea atât de frumos încât nu aveai cum să nu îl iubești.
De fapt, marea mea problemă cu aceste personaje este că... pentru fiecare smt câte ceva, chiar și pentru cel mai puțin însemnat dintre ele... căci Alexandre Dumas, în fond, le-a creat în așa manieră, încât nu aveam cum să nu mă îndrăgostesc de ele sau să le urăsc, pe aceste personaje atât de complexe și interesante, unele din cale afară de exotice, altele aristocratice, altele galante, delicate, nobile, altele dintre aceste personaje nu erau decât caricaturi și așa mai departe - marea mea vină din acest punct de vedere, dacă am vreuna, este aceea că toate mă atrag într-un fel sau altul.
Dar voi înceta să mai discut despre personaje, căci nu aș mai termina nicicând și probabil ați înțeles esența: îmi place cum și-a conturat Alexandre Dumas personajele.

Desfășurarea acțiunii îmi face foarte mare plăcere- din incpit, până în final. Nu există nici măcar un pasaj care să mă vi plictisit în desfășurarea cărții. Toate mi-au plăcut, m-au fascinat și m-au prins, făcându-mă să vreau să știu mai multe, să citesc mai multe. Al patrulea volum l-am citit într-o zi din pricina faptului că nu mai puteam sta fără să citesc - eram cuprinsă, capptivată și mi-ar fi foarte dificil să extrag un volum favorit din cele patru, căci toate sunt perfecte - nu există perfecțiune, dar trebuie să mă rezum la acest termen pentru a-mi face înțeleasă admirația față de această capodoperă -așa îmi place să numesc cartea lui Dumas. Oricum ar fi, știu că am avut o oarecare reținere în ceea ce privește volumul II din pricina ”orientalismului” prezent în primele pagini. Adevărul este că, pe cât de fascinantă am ajuns să consider și eu această lume la finalul romanului, la început am fost tare sceptică cu privire la acest subiect pentru că orientalismul în literatură și în general, îmi dă un sentiment de apăsare, depresie ce mă face să fiu susceptibilă... și totuși, în final am adorat și acest element, de-odată cu Haydee și povestea sa.

Finalul - deși m-am referit deja la acest punct, aș zice că mi-a plăcut, într-o oarecare manieră cum ar trebui să îmi placă finalul unui asemenea roman, dar nu este pasajul meu favorit. Și totuși, nu îmi amintesc să mi se mai fi întâmplat vreodată să îmi doresc, în timp ce citesc, ca opera pe care o lecturez să aibă un oarecare final fericit - dar cred că acest lucru este de înțeles, având în vedere tragediile aruncate-n pagini și toate morțile ce au loc și evenimentele nefaste asupra destinului unor personaje - în fond, eu nu-mi doream decât fericirea lui Edmond Dantes, a magnificului Conte de Monte Cristo -căci eram prea îndrăgostită, și sunt, de acest personaj pentru a-l arunca iar în lagărele suferinței, și chiar ale morții -deși moartea nu este o pedeapsă. În orice caz, în acest fond, eram capabilă să sacrific până și fericirea lui Maximilien și Valentine - ceea ce, să zicem, este un act de imensă cruzime...

Un singur lucru aș fi vrut să fie mai detaliat - unul singur! - și acela este întâlnirea Contelui de Monte Cristo cu Noirtier - pur și simplu bătrânul tată a lui Villefort și Contele de Monte Cristo reprezintă... cum să zicem, punctele maxime, personajele ”absolute” ale romanului și mi-ar fi plăcut să existe o conversație mai detaliată între cei doi. Știu că aș fi iubit un astfel de pasaj. Dar, chiar și așa, mi-a plăcut cartea foarte mult.

Dacă ar fi să regret ceva cu privire la această carte, este simplul fapt că nu am citit-o în franceză și mă urăsc pentru faptul că nu cunosc limba -oh, dar o să o fac!- căci sunt sigură că ar fi fost de 10 ori mai frumoasă, dacă e posibil, în franceză și să citesc ”Ma foi!” în loc de ”Pe legea mea!” - știu că aș fi adorat asta - să gust stilul lui Dumas, care - după câte se vede- m-a fascinat într-o manieră aparte, în originalul său și nu într-o traducere cu, cine știe, posibile greșeli. Personal chiar am dat de niște greșeli - am citit în ediția de la Adevărul - unde erau scrise numele prost.

Oricum ar fi, deși aș putea să mă lungesc la infinit, mă voi opri aici și vă voi întreba ce credeți despre carte? care sunt personajele voastre favorite? pasajele favorite? etc. Și voi mai reveni, poate, în topic după ce voi urmări și alte păreri : )

__________________
"Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic."
Bunicul de Barbu Ştefănescu Delavrancea


twitter blogfacebook
goodreadsbooks blog
Teh is offline   Reply With Quote


Welcome
To see more of this thread, please login or register.
Reply

Thread Tools
Display Modes

Posting Rules
You may not post new threads
You may not post replies
You may not post attachments
You may not edit your posts

BB code is On
Smilies are On
[IMG] code is On
HTML code is On

Forum Jump


All times are GMT +3. The time now is 12:26.


Powered by vBulletin® Version 3.8.2
Copyright ©2000 - 2014, Jelsoft Enterprises Ltd.
vBCredits v1.4 Copyright ©2007 - 2008, PixelFX Studios
Integration By Adapthosting.com