Maria
01-06-08, 13:27
Cine a citit acest scurt inceput de roman cam stie despre ce este vorba.
Un ziarist dintr-un orasel de provincie din SUA descopera din intamplare un manuscris extrem de vechi, scris intr-o limba ciudata (pe care descopera ca o poate citi cu usurinta, desi nu stia sa fi o fi cunoscut). Continutul manuscriselor il poarta intr-o lume ciudata si afla intamplari ce avusesera loc inaintea veacurilor, in care magii si cavalerii colindau pamantul, iar creaturile mitologice inca nu disparusera. Convins ca a dat peste un basm foarte interesant, ziaristul continua sa citeasca fara sa stie ca de fapt destinul sau este pe cale sa se schimbe, iar faptul ca tocmai el descoperise manuscrisele era mult mai mult decat o pura intamplare.
La aceasta poveste am reusit sa scriu o continuare fata de ceea ce stiti de pe manga-anime sau de pe alte forumuri, si am o oferta de publicare dupa finalizare (versiunea care va fi publicata este MULT diferita fata de ce postez aici). Daca ati citit pana la ultimul capitol scris de mine pe manga, puteti sa treceti peste recitirea capitolelor si sa va duceti direct la Updates pentru continuare.
MANUSCRISELE LUMINII<?xml:namespace prefix = o ns = "urn:schemas-microsoft-com:office:office" /><o:p></o:p>
<o:p> </o:p>
<o:p> </o:p>
Prolog – Prizonier in biblioteca<o:p></o:p>
<o:p> </o:p>
Buna dimineata <?xml:namespace prefix = st1 ns = "urn:schemas-microsoft-com:office:smarttags" /><st1:country-region w:st="on"><st1:place w:st="on">America</st1:place></st1:country-region>!
Cu acest mesaj mi-am inceput cariera jurnalistica in urma cu 10 ani, la un ziar de provincie prapadit, din Midlestown. Desigur, mesajul suna bine, chiar foarte bine, dar asta cu conditia de a nu citi si articolul ce urma. Se referea la victoria extraordinara a echipei locale de baseball impotriva unei echipe din cea mai slaba divizie din orasul vecin, si era cea mai plictisitoare cronica ce a vazut vreodata lumina tiparului.
Probabil ca daca in loc de “<st1:country-region w:st="on"><st1:place w:st="on">America</st1:place></st1:country-region>” as fi scris “Midlestown”, ar fi sunat mai putin pompos, dar mai aproape de realitate si mai putin ironic...
Ati auzit vreodata de Midlestown? Pot sa pariez ca nu, si nici nu aveati cum, pentru ca este cel mai mic si mai neinteresant oras din intreaga <st1:country-region w:st="on"><st1:place w:st="on">America</st1:place></st1:country-region>. Daca ati citit deja multe romane incepand cu fraze gen “In linistitul orasel X nu se intamplase niciodata nimic” apoi intreaga actiune se concentreaza asupra unei crime, ei bine, aici chiar nu veti auzi asa ceva. Motivul e dintre cele mai simple: cea mai cumplita crima despre care am cunostinta sa se fi petrecut aici a avut ca victima pisica nesuferita a batranei doamne Wood, agresorul, cunoscut si sub numele de Doggy, fiind cainele vecinului John Smith.
Asadar, sa fii ziarist aici era o adevarata provocare, caci colindam zilnic orasul, de mai multe ori, ba chiar bateam si la usi in cautare de noi barfe. Chiar si asa, se intampla adeseori sa ajung seara acasa obosit frant si fara nici un subiect care sa poata fi inclus in bucatica de hartie denumita “The Voice of the City”, evident, singurul ziar din Midlestown.
Dar cred ca m-am lasat dus de val-obicei care se datoreaza in parte formatiei mele, in parte faptului ca sunt foarte vorbaret din fire, si nu m-am prezentat.
Ma numesc Christopher Carter si sunt, cum am spus, ziarist. Mai corect ar fi, eram ziarist la data la care am descoperit manuscrisul, dar despre asta voi vorbi putin mai tarziu.
La 24 de ani, cand mi-am inceput glorioasa cariera la un ziar din Denver eram un tanar idealist, cu capul plin de idei marete si ferm convins ca tineretea, talentul si dorinta de munca sunt calitatile care ma vor duce drept spre premiul Pulitzer. Ma si vedeam pe podium, la decernarea prestigiosului trofeu, si uneori - sfanta inocenta - repetam in oglinda discursul simplu si plin de o miscatoare elocventa pe care il imaginasem special pentru acea ocazie.
Se pare insa ca destinul avea alte planuri cu mine, caci un an mai tarziu m-am casatorit cu cea pe care am considerat-o atunci a fi femeia vietii mele - Tiffany Archer - si am renuntat la postul meu din <st1:place w:st="on"><st1:City w:st="on">Denver</st1:City></st1:place> pentru a ma muta impreuna cu ea la Midlestown, orasul ei natal.
M-am angajat destul de repede la “The Voice of the City”, caci singurul lor reporter - un batranel de 67 de ani - tocmai facuse un atac de cord, dar entuziasmul mi s-a topit destul de repede cand am vazut in ce consta noua mea slujba.
Astfel, in zori dadeam o fuga la spitale, la biserici si la tribunal in cautare de stiri formate din: imbolnaviri, decese, nunti si divorturi. Orice tentativa de a scrie ceva mai inteligent a fost din start sortita esecului. Oamenii din Midlestown nu dadeau doi bani pe ce facea sau spunea Congresul sau Presedintele. De fapt, nici macar nu sunt sigur ca stiau exact cine a castigat alegerile din iarna.
In plus, pentru ca dezastrul sa fie si mai mare, la numai 6 luni de cand ne inchiriaseram un mic apartament pe Sunset Street, frumoasa si inteligenta mea sotie a inceput sa consume cantitati impresionante de wisky si sa imi faca crize de gelozie – de altfel total nefondate – care aveau ca urmare certuri interminabile. Dintr-o data am devenit vinovat de tot ce mergea rau, incepand de la lipsa de bani pana la dependenta ei de alcool, pana cand mi-am facut un obicei din a innopta la Rafael Adams, singurul meu prieten din oras si in acelasi timp parohul micii noatre comunitati. Sa nu intelegeti de aici ca sunt un catolic fervent, caci, desi am crescut intr-o familie religioasa, marturisesc ca acum trec luni de zile fara ca eu sa calc pragul Bisericii. Legatura care se stabilise intre mine si Rafael nu avea nici o legatura cu acest aspect al vietii mele, chiar daca uneori – din fericire destul de rar – imi tinea cate o predica referitoare la lipsa mea frecventa de la slujbele de Duminica.
Dupa doi ani de agonie alaturi de Tiffany, si in urma unui process nesfarsit, care mi-a secatuit finantele si asa destul de subrede, am reusit sa imi recuperez libertatea la care renuntasem cu atata usurinta.
Sunt mandru sa spun ca de atunci nici nu mi-am mai pierdut-o, in ciuda faptului ca am avut mai multe relatii stabile.
-Chris, tu cand ai de gand sa te casatoresti? Ai devenit unul dintre cei mai vanati burlaci din oras, iar tu pari surd si orb la toate propunerile…mi-a zis odata Sheila, o buna prietena a mea, impreuna cu care luam masa la singura terasa acceptabila din oras.
-Draga mea…ca si tine, sunt inca prea tanar! i-am replicat si am sorbit o gura de bere rece din sticla de Carlsberg de pe masa.
Trebuie sa spun ca Sheila are 35 de ani si cand merg cu ea pe strada toate capetele barbatilor intre 14 si 60 de ani se intorc dupa ea. Celebritatea si-a castigat-o insa prin sirul nesfarsit de pretendenti lasati cu buza umflata; la un moment dat am incercat sa ii numar si dupa ce am ajuns la 23 am pierdut sirul.
A izbucnit intr-un ras placut, contagios, dezvelind doua siruri de dinti perfecti.
Arata cu cel putin 10 ani mai tanara.
-Stii, multa lume crede ca arati bine, baietas! a zis ea, cand s-a oprit din ras si si-a bagat o mana in parul meu, ciufulindu-l si mai rau decat era deja. Pana si eu te gasesc irezistibil cu mutra asta a ta de adolescent rebel. Ti-am mai spus ca parul tau negru si ciufulit si ochii aia albastri imi amintesc de James Dean?
-O, da, si daca mai imi repeti mult, o sa ajung sa cred… am raspuns, incercand sa imi imaginez in ce hal imi arata acum parul. Vrei sa ma convingi sa ma alatur lungului tau sir de victime?
Sheila a zambit, si a lasat ochii in jos, jucand cu buna stiinta rolul seducatoarei prinse asupra faptei. Atat ea, cat si eu eram de acord ca tinem prea mult unul la altul ca amici pentru a ne implica mai mult. Nu neg ca exista o usoara tensiune intre noi, dar asta facea lucrurile cu atat mai interesante.
Dar deocamdata voi lasa asta de-o parte - mi-ar lua ore sa povestesc toate aspectele relatiei mele cu Sheila Taylor – si voi incerca sa revin la activitatea mea cea de toate zilele, vanatoarea de subiecte banale.
Un ziarist dintr-un orasel de provincie din SUA descopera din intamplare un manuscris extrem de vechi, scris intr-o limba ciudata (pe care descopera ca o poate citi cu usurinta, desi nu stia sa fi o fi cunoscut). Continutul manuscriselor il poarta intr-o lume ciudata si afla intamplari ce avusesera loc inaintea veacurilor, in care magii si cavalerii colindau pamantul, iar creaturile mitologice inca nu disparusera. Convins ca a dat peste un basm foarte interesant, ziaristul continua sa citeasca fara sa stie ca de fapt destinul sau este pe cale sa se schimbe, iar faptul ca tocmai el descoperise manuscrisele era mult mai mult decat o pura intamplare.
La aceasta poveste am reusit sa scriu o continuare fata de ceea ce stiti de pe manga-anime sau de pe alte forumuri, si am o oferta de publicare dupa finalizare (versiunea care va fi publicata este MULT diferita fata de ce postez aici). Daca ati citit pana la ultimul capitol scris de mine pe manga, puteti sa treceti peste recitirea capitolelor si sa va duceti direct la Updates pentru continuare.
MANUSCRISELE LUMINII<?xml:namespace prefix = o ns = "urn:schemas-microsoft-com:office:office" /><o:p></o:p>
<o:p> </o:p>
<o:p> </o:p>
Prolog – Prizonier in biblioteca<o:p></o:p>
<o:p> </o:p>
Buna dimineata <?xml:namespace prefix = st1 ns = "urn:schemas-microsoft-com:office:smarttags" /><st1:country-region w:st="on"><st1:place w:st="on">America</st1:place></st1:country-region>!
Cu acest mesaj mi-am inceput cariera jurnalistica in urma cu 10 ani, la un ziar de provincie prapadit, din Midlestown. Desigur, mesajul suna bine, chiar foarte bine, dar asta cu conditia de a nu citi si articolul ce urma. Se referea la victoria extraordinara a echipei locale de baseball impotriva unei echipe din cea mai slaba divizie din orasul vecin, si era cea mai plictisitoare cronica ce a vazut vreodata lumina tiparului.
Probabil ca daca in loc de “<st1:country-region w:st="on"><st1:place w:st="on">America</st1:place></st1:country-region>” as fi scris “Midlestown”, ar fi sunat mai putin pompos, dar mai aproape de realitate si mai putin ironic...
Ati auzit vreodata de Midlestown? Pot sa pariez ca nu, si nici nu aveati cum, pentru ca este cel mai mic si mai neinteresant oras din intreaga <st1:country-region w:st="on"><st1:place w:st="on">America</st1:place></st1:country-region>. Daca ati citit deja multe romane incepand cu fraze gen “In linistitul orasel X nu se intamplase niciodata nimic” apoi intreaga actiune se concentreaza asupra unei crime, ei bine, aici chiar nu veti auzi asa ceva. Motivul e dintre cele mai simple: cea mai cumplita crima despre care am cunostinta sa se fi petrecut aici a avut ca victima pisica nesuferita a batranei doamne Wood, agresorul, cunoscut si sub numele de Doggy, fiind cainele vecinului John Smith.
Asadar, sa fii ziarist aici era o adevarata provocare, caci colindam zilnic orasul, de mai multe ori, ba chiar bateam si la usi in cautare de noi barfe. Chiar si asa, se intampla adeseori sa ajung seara acasa obosit frant si fara nici un subiect care sa poata fi inclus in bucatica de hartie denumita “The Voice of the City”, evident, singurul ziar din Midlestown.
Dar cred ca m-am lasat dus de val-obicei care se datoreaza in parte formatiei mele, in parte faptului ca sunt foarte vorbaret din fire, si nu m-am prezentat.
Ma numesc Christopher Carter si sunt, cum am spus, ziarist. Mai corect ar fi, eram ziarist la data la care am descoperit manuscrisul, dar despre asta voi vorbi putin mai tarziu.
La 24 de ani, cand mi-am inceput glorioasa cariera la un ziar din Denver eram un tanar idealist, cu capul plin de idei marete si ferm convins ca tineretea, talentul si dorinta de munca sunt calitatile care ma vor duce drept spre premiul Pulitzer. Ma si vedeam pe podium, la decernarea prestigiosului trofeu, si uneori - sfanta inocenta - repetam in oglinda discursul simplu si plin de o miscatoare elocventa pe care il imaginasem special pentru acea ocazie.
Se pare insa ca destinul avea alte planuri cu mine, caci un an mai tarziu m-am casatorit cu cea pe care am considerat-o atunci a fi femeia vietii mele - Tiffany Archer - si am renuntat la postul meu din <st1:place w:st="on"><st1:City w:st="on">Denver</st1:City></st1:place> pentru a ma muta impreuna cu ea la Midlestown, orasul ei natal.
M-am angajat destul de repede la “The Voice of the City”, caci singurul lor reporter - un batranel de 67 de ani - tocmai facuse un atac de cord, dar entuziasmul mi s-a topit destul de repede cand am vazut in ce consta noua mea slujba.
Astfel, in zori dadeam o fuga la spitale, la biserici si la tribunal in cautare de stiri formate din: imbolnaviri, decese, nunti si divorturi. Orice tentativa de a scrie ceva mai inteligent a fost din start sortita esecului. Oamenii din Midlestown nu dadeau doi bani pe ce facea sau spunea Congresul sau Presedintele. De fapt, nici macar nu sunt sigur ca stiau exact cine a castigat alegerile din iarna.
In plus, pentru ca dezastrul sa fie si mai mare, la numai 6 luni de cand ne inchiriaseram un mic apartament pe Sunset Street, frumoasa si inteligenta mea sotie a inceput sa consume cantitati impresionante de wisky si sa imi faca crize de gelozie – de altfel total nefondate – care aveau ca urmare certuri interminabile. Dintr-o data am devenit vinovat de tot ce mergea rau, incepand de la lipsa de bani pana la dependenta ei de alcool, pana cand mi-am facut un obicei din a innopta la Rafael Adams, singurul meu prieten din oras si in acelasi timp parohul micii noatre comunitati. Sa nu intelegeti de aici ca sunt un catolic fervent, caci, desi am crescut intr-o familie religioasa, marturisesc ca acum trec luni de zile fara ca eu sa calc pragul Bisericii. Legatura care se stabilise intre mine si Rafael nu avea nici o legatura cu acest aspect al vietii mele, chiar daca uneori – din fericire destul de rar – imi tinea cate o predica referitoare la lipsa mea frecventa de la slujbele de Duminica.
Dupa doi ani de agonie alaturi de Tiffany, si in urma unui process nesfarsit, care mi-a secatuit finantele si asa destul de subrede, am reusit sa imi recuperez libertatea la care renuntasem cu atata usurinta.
Sunt mandru sa spun ca de atunci nici nu mi-am mai pierdut-o, in ciuda faptului ca am avut mai multe relatii stabile.
-Chris, tu cand ai de gand sa te casatoresti? Ai devenit unul dintre cei mai vanati burlaci din oras, iar tu pari surd si orb la toate propunerile…mi-a zis odata Sheila, o buna prietena a mea, impreuna cu care luam masa la singura terasa acceptabila din oras.
-Draga mea…ca si tine, sunt inca prea tanar! i-am replicat si am sorbit o gura de bere rece din sticla de Carlsberg de pe masa.
Trebuie sa spun ca Sheila are 35 de ani si cand merg cu ea pe strada toate capetele barbatilor intre 14 si 60 de ani se intorc dupa ea. Celebritatea si-a castigat-o insa prin sirul nesfarsit de pretendenti lasati cu buza umflata; la un moment dat am incercat sa ii numar si dupa ce am ajuns la 23 am pierdut sirul.
A izbucnit intr-un ras placut, contagios, dezvelind doua siruri de dinti perfecti.
Arata cu cel putin 10 ani mai tanara.
-Stii, multa lume crede ca arati bine, baietas! a zis ea, cand s-a oprit din ras si si-a bagat o mana in parul meu, ciufulindu-l si mai rau decat era deja. Pana si eu te gasesc irezistibil cu mutra asta a ta de adolescent rebel. Ti-am mai spus ca parul tau negru si ciufulit si ochii aia albastri imi amintesc de James Dean?
-O, da, si daca mai imi repeti mult, o sa ajung sa cred… am raspuns, incercand sa imi imaginez in ce hal imi arata acum parul. Vrei sa ma convingi sa ma alatur lungului tau sir de victime?
Sheila a zambit, si a lasat ochii in jos, jucand cu buna stiinta rolul seducatoarei prinse asupra faptei. Atat ea, cat si eu eram de acord ca tinem prea mult unul la altul ca amici pentru a ne implica mai mult. Nu neg ca exista o usoara tensiune intre noi, dar asta facea lucrurile cu atat mai interesante.
Dar deocamdata voi lasa asta de-o parte - mi-ar lua ore sa povestesc toate aspectele relatiei mele cu Sheila Taylor – si voi incerca sa revin la activitatea mea cea de toate zilele, vanatoarea de subiecte banale.