Maria
01-06-08, 13:14
Acest proiect l-am inceput pentru un concurs funny - si anume "Cel mai Mary Sue-ist personaj", asa ca sa nu va mire faptul ca personajul e genul "miss perfectiune".
In esenta, este vorba despre o povestioara cu tente horror - de unde si avertismentul din titlu. O tanara cu nume neobisnuit - Nahuaty - fiica unei straine ciudate care murise ucisa de spiritele malefice intr-un satuc bantuit, descopera ca are puteri stranii si unice de a lupta impotriva raului. Din nefericire, in prima sa confruntare cu spiritele, Nahuaty isi pierde mama adoptiva si fara a sti cine este si incotro se indreapta, paraseste satul impreuna cu un coleg de clasa. De aici incepe o calatorie in cautarea adevarului, in care fiecare dintre cei doi trebuie sa isi inteleaga adevarata natura si chemare.
I suck at summaries, I know. Ma rog, cam asta ar fi ideea. Sper sa va placa si sa imi lasati cat mai multe observatii si critici.
Prolog<?xml:namespace prefix = o ns = "urn:schemas-microsoft-com:office:office" /><o:p></o:p>
Mica printesa Nahuaty<o:p></o:p>
<o:p> </o:p>
Era noapte si intunericul se instapanise cu drepturi depline asupra orasului adormit. Nu se auzea nici un zgomot, nu se simtea nici o adiere de vant. Casele inalte, cu acoperisuri lunguiete se desenau fantomatic pe cerul intunecat, aducand cu palariile uriase ale unor vrajitoare venite la Sabat. Din loc in loc se putea zari cate un felinar care arunca cate o umbra de lumina galbuie, lipsita de putere, insuficienta pentru a risipi intunericul din jur. Totul parea cufundat intr-o nemiscare stranie, asemeni unui oras parasit sau asemeni unei picturi realizate de un geniu nebun in ceasul ultim al creatiei sale. Era noaptea Tuturor Spiritelor, o noapte blestemata...
Se spunea ca in urma cu cateva mii de ani, pe locul unde acum se inalta oraselul ar fi existat un stravechi cimitir si ca acolo isi gasisera salas un grup de Vrajitoare Intunecate ce folosisera osemintele pentru practicile lor oculte. Infuriate, spiritele tulburate din locul lor de odihna se ridicasera din neguri si se razbunasera pe vrajitoare smulgandu-le sufletele afar’ din trupuri si lasandu-le sa bantuie astfel pentru eternitate. De atunci, tanjind de dorul vietii pamantesti si ingreunate de pacate, aceste suflete damnate ce nu se putusera inalta catre Ceruri cautau cu orice chip sa se intoarca in locul unde isi primisera pedeapsa si sa gaseasca noi trupuri care sa le adaposteasca.
Horville era asadar un oras bantuit, iar noaptea aceea era chiar mai sumbra decat altele. Se implineau exact 500 de ani de la data cand vrajitoarele fusesera despartite de trupuri si lasate sa rataceasca.
Un dangat puternic rasuna in noapte, sfasiind tacerea adanca din jur cu zgomotul sau sinistru. O data, de doua ori, de trei ori, si tot astfel pana la cea de-a douasprezecea bataie. Era miezul noptii.
O tacere de moarte urma zgomotului profund al pendulului. Fusese liniste si inainte, dar acum parea ca ceva se adaugase, caci atmosfera parea incarcata de electricitate si de o stare de asteptare febrila. Cerul incepuse sa capete o culoare violeta, iar pomii se clatinau batuti de un vant inexistent si fara ca miscarea lor sa produca cel mai mic fosnet. Apoi, venit de nicaieri, se auzi un vaiet prelung, nepamantean, la inceput slab, ca o soapta, apoi tot mai puternic, pana ce se trasforma intr-un strigat ce-ti ingheta sangele in vene. Asemeni vantului, plansetul parea sa se apropie si sa se departeze, cautand, alergand, zmulgand frunzele copacilor si maturand colbul de pe strazile pustii.
Apoi, ca din senin, vaietul inceta si se facu din nou liniste, o liniste incordata, infricosatoare. Si in linistea aceea se auzi un zgomot ciudat de familiar, de uman. Toc-toc, toc-toc, toc-toc. Zgomotul unor pasi pe caldaram, venind dinspre intrarea de nord a orasului, tarmuita de liziera unei paduri aproape la fel de vechi ca si oraselul in sine. Din timp in timp, pasii se opreau, ca si cand personajul necunoscut s-ar fi oprit sa isi recapete suflul, apoi reincepeau, in aceeasi cadenta monotona. Toc-toc, toc-toc.
Cand pasii se apropiara, lumina palida a felinarelor scoase la iveala silueta fragila, delicata, a unei tinere femei. Ca prin vis, cu o mana intinsa dupa un sprijin imaginar, aceasta inainta clatinandu-se pe stradutele inguste ale oraselului. Ochii ei albastri, goi de orice expresie pareau a nu vedea nimic, in vreme ce parul despletit, plin de scaieti ii cadea in dezordine pe umerii albi, dezgoliti. Cu toate ca trasaturile sale erau cele ale unei persoane foarte tinere si de o neobisnuita frumusete, suferinta prin care trecuse lasase urme adanci pe care darele de murdarie nu faceau decat sa le scoata si mai mult in evidenta. O rochie alba, partial sfasiata si patata cu ceea ce parea a fi sange uscat atarna de trupul ei ireal de firav, iar in picioare purta niste saboti grei, de lemn, care probabil i-ar fi provocat dureri de nesuportat daca nu s-ar fi aflat intr-o stare vecina cu nebunia. Cu bratul stang strangea convulsiv la piept un pachetel invelit in ceea ce parea o carpa albastra, iar din timp in timp mana i se deschidea si inchidea in pumn, intr-un gest nervos si oarecum amenintator.
Ceea ce era insa cu adevarat ciudat era faptul ca la gatul tinerei femei, si in total contrast cu infatisarea ei saracacioasa, atarna un pandantiv urias in centrul caruia stralucea un diamant negru, minunat. Parea a fi o relicva din alte timpuri, o dovada ca aceasta fiinta nefericita cunoscuse si vremuri mai bune.
Tremurand din tot corpul din cauza efortului, tanara femeie se sprijini cu ultimele puteri de un stalp si isi ridica fata palida catre cer. Cu aceeasi privire lipsita de expresie cerceta pentru cateva minute bolta lipsita de stele, apoi, cu o mana inca agatata de stalp, se lasa sa alunece pana cand genunchii ii atinsera caldaramul rece. Cu un suspin obosit, femeia isi indeparta mana de stalp si si-o trecu prin par, incercand zadarnic sa isi aminteasca ceva important, care ii scapa cu inversunare. Si totusi, pentru acel ceva ajunsese atat de departe. Pentru acel ceva alergase ore si ore si ore in sir prin padure, fara sa ii pese de ghimpii care ii sfasiau carnea, fara sa se teama de coltii fiarelor, fara alt gand decat acela de a merge inainte, mereu inainte. Cum putuse sa uite? Gemand, femeia se ghemui la pamant, ca un animal ranit de moarte si inchise ochii.
Nici o secunda nu se scursese inca de cand sarmana creatura zacea acolo si in jurul ei izbucni iadul.
In esenta, este vorba despre o povestioara cu tente horror - de unde si avertismentul din titlu. O tanara cu nume neobisnuit - Nahuaty - fiica unei straine ciudate care murise ucisa de spiritele malefice intr-un satuc bantuit, descopera ca are puteri stranii si unice de a lupta impotriva raului. Din nefericire, in prima sa confruntare cu spiritele, Nahuaty isi pierde mama adoptiva si fara a sti cine este si incotro se indreapta, paraseste satul impreuna cu un coleg de clasa. De aici incepe o calatorie in cautarea adevarului, in care fiecare dintre cei doi trebuie sa isi inteleaga adevarata natura si chemare.
I suck at summaries, I know. Ma rog, cam asta ar fi ideea. Sper sa va placa si sa imi lasati cat mai multe observatii si critici.
Prolog<?xml:namespace prefix = o ns = "urn:schemas-microsoft-com:office:office" /><o:p></o:p>
Mica printesa Nahuaty<o:p></o:p>
<o:p> </o:p>
Era noapte si intunericul se instapanise cu drepturi depline asupra orasului adormit. Nu se auzea nici un zgomot, nu se simtea nici o adiere de vant. Casele inalte, cu acoperisuri lunguiete se desenau fantomatic pe cerul intunecat, aducand cu palariile uriase ale unor vrajitoare venite la Sabat. Din loc in loc se putea zari cate un felinar care arunca cate o umbra de lumina galbuie, lipsita de putere, insuficienta pentru a risipi intunericul din jur. Totul parea cufundat intr-o nemiscare stranie, asemeni unui oras parasit sau asemeni unei picturi realizate de un geniu nebun in ceasul ultim al creatiei sale. Era noaptea Tuturor Spiritelor, o noapte blestemata...
Se spunea ca in urma cu cateva mii de ani, pe locul unde acum se inalta oraselul ar fi existat un stravechi cimitir si ca acolo isi gasisera salas un grup de Vrajitoare Intunecate ce folosisera osemintele pentru practicile lor oculte. Infuriate, spiritele tulburate din locul lor de odihna se ridicasera din neguri si se razbunasera pe vrajitoare smulgandu-le sufletele afar’ din trupuri si lasandu-le sa bantuie astfel pentru eternitate. De atunci, tanjind de dorul vietii pamantesti si ingreunate de pacate, aceste suflete damnate ce nu se putusera inalta catre Ceruri cautau cu orice chip sa se intoarca in locul unde isi primisera pedeapsa si sa gaseasca noi trupuri care sa le adaposteasca.
Horville era asadar un oras bantuit, iar noaptea aceea era chiar mai sumbra decat altele. Se implineau exact 500 de ani de la data cand vrajitoarele fusesera despartite de trupuri si lasate sa rataceasca.
Un dangat puternic rasuna in noapte, sfasiind tacerea adanca din jur cu zgomotul sau sinistru. O data, de doua ori, de trei ori, si tot astfel pana la cea de-a douasprezecea bataie. Era miezul noptii.
O tacere de moarte urma zgomotului profund al pendulului. Fusese liniste si inainte, dar acum parea ca ceva se adaugase, caci atmosfera parea incarcata de electricitate si de o stare de asteptare febrila. Cerul incepuse sa capete o culoare violeta, iar pomii se clatinau batuti de un vant inexistent si fara ca miscarea lor sa produca cel mai mic fosnet. Apoi, venit de nicaieri, se auzi un vaiet prelung, nepamantean, la inceput slab, ca o soapta, apoi tot mai puternic, pana ce se trasforma intr-un strigat ce-ti ingheta sangele in vene. Asemeni vantului, plansetul parea sa se apropie si sa se departeze, cautand, alergand, zmulgand frunzele copacilor si maturand colbul de pe strazile pustii.
Apoi, ca din senin, vaietul inceta si se facu din nou liniste, o liniste incordata, infricosatoare. Si in linistea aceea se auzi un zgomot ciudat de familiar, de uman. Toc-toc, toc-toc, toc-toc. Zgomotul unor pasi pe caldaram, venind dinspre intrarea de nord a orasului, tarmuita de liziera unei paduri aproape la fel de vechi ca si oraselul in sine. Din timp in timp, pasii se opreau, ca si cand personajul necunoscut s-ar fi oprit sa isi recapete suflul, apoi reincepeau, in aceeasi cadenta monotona. Toc-toc, toc-toc.
Cand pasii se apropiara, lumina palida a felinarelor scoase la iveala silueta fragila, delicata, a unei tinere femei. Ca prin vis, cu o mana intinsa dupa un sprijin imaginar, aceasta inainta clatinandu-se pe stradutele inguste ale oraselului. Ochii ei albastri, goi de orice expresie pareau a nu vedea nimic, in vreme ce parul despletit, plin de scaieti ii cadea in dezordine pe umerii albi, dezgoliti. Cu toate ca trasaturile sale erau cele ale unei persoane foarte tinere si de o neobisnuita frumusete, suferinta prin care trecuse lasase urme adanci pe care darele de murdarie nu faceau decat sa le scoata si mai mult in evidenta. O rochie alba, partial sfasiata si patata cu ceea ce parea a fi sange uscat atarna de trupul ei ireal de firav, iar in picioare purta niste saboti grei, de lemn, care probabil i-ar fi provocat dureri de nesuportat daca nu s-ar fi aflat intr-o stare vecina cu nebunia. Cu bratul stang strangea convulsiv la piept un pachetel invelit in ceea ce parea o carpa albastra, iar din timp in timp mana i se deschidea si inchidea in pumn, intr-un gest nervos si oarecum amenintator.
Ceea ce era insa cu adevarat ciudat era faptul ca la gatul tinerei femei, si in total contrast cu infatisarea ei saracacioasa, atarna un pandantiv urias in centrul caruia stralucea un diamant negru, minunat. Parea a fi o relicva din alte timpuri, o dovada ca aceasta fiinta nefericita cunoscuse si vremuri mai bune.
Tremurand din tot corpul din cauza efortului, tanara femeie se sprijini cu ultimele puteri de un stalp si isi ridica fata palida catre cer. Cu aceeasi privire lipsita de expresie cerceta pentru cateva minute bolta lipsita de stele, apoi, cu o mana inca agatata de stalp, se lasa sa alunece pana cand genunchii ii atinsera caldaramul rece. Cu un suspin obosit, femeia isi indeparta mana de stalp si si-o trecu prin par, incercand zadarnic sa isi aminteasca ceva important, care ii scapa cu inversunare. Si totusi, pentru acel ceva ajunsese atat de departe. Pentru acel ceva alergase ore si ore si ore in sir prin padure, fara sa ii pese de ghimpii care ii sfasiau carnea, fara sa se teama de coltii fiarelor, fara alt gand decat acela de a merge inainte, mereu inainte. Cum putuse sa uite? Gemand, femeia se ghemui la pamant, ca un animal ranit de moarte si inchise ochii.
Nici o secunda nu se scursese inca de cand sarmana creatura zacea acolo si in jurul ei izbucni iadul.