Funeral of Hearts - Inspired from Bleach [Archive]

Maria

02-09-08, 20:11

Da, stiu, titlul sucks. Asta e, I suck at titles, si ma chinui de cateva ore sa gasesc ceva mai putin dramatic. Sper sa nu-mi sariti in cap. Daca si cand gasesc ceva mai decent, schimb.

Spre deosebire de Dancing in the Dark, udne asemanarea cu anime-ul este doar intamplatoare, aici este bazat aproape 100% pe anime. Ca atare, declar ca nu imi apartine nici un personaj al lui Kubo Tita, ci numai personajul meu... pe care veti avea ocazia sa il cunoasteti destul de curand.

Povestea va avea ca protagonosti pe Byakuya si pe inca cineva... dar voi povesti si despre restul personajelor din anime.

Ca intotdeauna, apreciez comentariile, observatiile, aprecierile. Nu am scris decat 8 pagini la acest fic, sper sa il pot continua cat de curand.

Ok... so, here we go.

<link rel="File-List" href="file:///C:%5CDOCUME%7E1%5CMIHAI&%7E1%5CLOCALS%7E1%5CTemp%5Cmsohtmlclip1%5C01%5Ccli p_filelist.xml"><link rel="themeData" href="file:///C:%5CDOCUME%7E1%5CMIHAI&%7E1%5CLOCALS%7E1%5CTemp%5Cmsohtmlclip1%5C01%5Ccli p_themedata.thmx"><link rel="colorSchemeMapping" href="file:///C:%5CDOCUME%7E1%5CMIHAI&%7E1%5CLOCALS%7E1%5CTemp%5Cmsohtmlclip1%5C01%5Ccli p_colorschememapping.xml"><style>  </style> Capitolul 1[I] – În ghearele morţii<o:p></o:p>
<o:p> </o:p>
Fixând cu privirile cerul, acum ascuns de norul de praf şi de fum ridicat de lupta ce nu se mai termina, bărbatul ştiu că avea să moară. Fiecare fibră din corp îi fusese zdrobită şi nu era muşchi sau os care să nu îi provoace dureri de nesuportat, solicitându-i şi ultima fărâmă de viaţă din el pentru a-şi înăbuşi strigătele de durere. Ca o păpuşă dezarticulată, încercă să îşi mişte braţul stâng pentru a apuca Senbonzakura, care zăcea ruptă la numai câţiva centimetri de mâna lui, arătând cel putin la fel de distrusă ca şi stăpânul său. O durere ascuţită, adăugată celor devenite de acum constante, îi sfredeli nemilos carnea şi mâna cazu neputincioasă în balta de sânge care începuse să se formeze în jurul lui. Privirea i se înceţosă şi aproape imediat simţi căldura trădătoare a primei lacrimi de durere care se prelinse în tacere pe obrazul murdar de sânge şi praf, crescându-i sentimentul de umilinţă provocat de înfrângerea de mai devreme. Atât mai lipsea, să înceapă să plangă sau să îşi piardă cunoştinţa, asemeni oricărui Shinigami de rând! Nici măcar nu ar fi avut cum să îşi steargă lacrimile nedemne sau să încerce să pună capăt într-un mod onorabil chinurilor sale. Nici atâta consolare nu îi rămânea acum.
Cu o expresie de deznădejde profundă, întoarse capul spre dreapta şi încercă să mişte degetele de la mână, apoi avu nevoie de întreaga sa forţă pentru a-şi înabuşi urletul de durere. Pentru câteva clipe, imaginea din faţa ochilor săi se tulbură şi teama că era pe cale să işi piardă cunoştinţa îl umplu de o spaimă amestecată cu scârbă. Deci era inutil să încerce, şi totul era pierdut. Nu îi rămânea decat să moară acolo, în vreme ce atâţia alţii din divizia lui încă luptau, încă erau în picioare, probabil întrebându-se pe unde umbla căpitanul lor într-un asemenea moment.
Cine ar fi crezut una ca asta? El, Kuchiki Byakuya, considerat de mulţi Shinigami un adevărat semizeu, el, care stabilise noi standarde de performanţă chiar şi în rândul căpitanilor, să fie atras in cursa într-un mod atât de ruşinos de un Arrancar! Chiar dacă ar fi fost vorba numai de atât, chiar şi în lipsa durerilor îngrozitoare care îi măcinau voinţa şi îi inceţoşau privirile, şi tot nu ar fi vrut să mai trăiască după o astfel de experienţă.
Dacă ar fi fost în întregime cinstit cu sine însuşi, ar fi recunoscut că dintre cei 3 căpitani de divizie care veniseră pe pâmânt, alertaţi de invazia pe cât de neaşteptată pe atât de devastatoare a nu mai puţin de 6 Arrancar Espada, fusese poate singurul care îşi luase sarcina de a lupta cu mai mulţi odată. Asta daca era să nu îl ia in considerare pe Zaraki, dar aici era o altă poveste, care ţinea mai mult de lipsa de creier asociată cu prea multă putere nefolosită, nicidecum de o alegere făcută la rece. Pentru că - iar asta nimeni nu ar fi putut nega - capitanul Byakuya nu se arunca niciodată cu capul înainte, doar din dorinţa de a face spectacol şi de a-şi testa puterile. <o:p></o:p>
Gemu stins, pe măsură ce sângele se prelingea picătură cu picătură din ranile mari, urâte la vedere, pentru a se pierde apoi în balta tot mai mare ce se formase în jurul muribundului. Măcar de s-ar termina mai repede, înainte să îl găsească cineva acolo! Se agăţă de această speranţă ca de un colac de salvare, găsind o oarecare alinare în speranţa că va muri înainte de a suporta privirile celorlalţi, înainte de a le auzi soaptele pe care le simţea deja biciuindu-l cu otrava lor batjocoritoare, de parcă ar fi fost aievea. <o:p></o:p>
Câteva clipe chinuitoare se scurseră înainte ca tăcerea din jur să îi atragă atenţia. Cerul până atunci întunecat de fum începea să se cureţe, iar o pasăre trecu pe deasupra lui, cu un strigăt prelung. Se terminase aşadar? Cu un efort uriaş, işi ridică puţin capul şi privi în jur, dar se vede treaba că în toiul luptei se depărtase prea mult de ceilalţi, pentru că nici un suflet nu se vedea în parcul pustiu. Undeva, în spatele celor câţiva copaci rămaşi în picioare pe marginea aleii pe care se prabuşise, simţi o prezenţă străină, dar energia care venea dintr-acolo, deşi notabilă, nu putea aparţine unui Menos sau unuia dintre Shinigami. Ostenit, lăsă capul la loc, strâmbandu-se atunci când părul i se cufundă înapoi în sânge, apoi închise ochii, blocând în afară orice imagine. Nu mai vroia nimic, nu mai aştepta nimic de la nimeni; tot ce mai trebuia să facă era să se pregătească de moarte. Iar el, spre deosebire de oameni, nu mai avea un loc în care să se ducă odată ce trecea pragul.<o:p></o:p>
„Un Shinigami care se teme de moarte nu este demn de aceasta pozitie”, gândi capitanul Kuchiki, refuzând să accepte fiorul trezit de răceala ce începea să pună stapânire pe el, înlocuind puţin câte puţin durerea. „Cu atât mai puţin voi fi eu cel care...”<o:p></o:p>
Nu apucă să îşi ducă gândul până la capăt când simţi ceva rece pe frunte. Bruscă si diferită de răceala din restul corpului, senzaţia îl smulse brusc din gândurile lui, aruncându-l înapoi într-o stare în care unica sa realitate era durerea. Scrâşnind din dinţi, se întrebă cum era posibil să mai simtă durerea atât de acut, exact după acele câteva clipe în care totul păruse să se depărteze de el, şi deschise ochii. Plin de o furie neputincioasă, capitanul caută cu privirea motivul pentru care fusese obligat să îşi abandoneze liniştea dinaintea morţii. Nu îi trebui prea mult timp să îl descopere, pentru simplu fapt că era chiar acolo, lânga el. Aşezată în genunchi şi cu faţa murdară şi plină de urme lăsate de lacrimi, fata nu putea avea mai mult de 16 ani. Părul lung, încâlcit şi lipsit de viaţă îi atârna de o parte si de alta a chipului micuţ, completând imaginea tristă a intrusei. Din poziţia în care era, Byakuya nu îi putea vedea prea bine ochii, dar, în treacăt fie spus, aceasta era ultima dintre preocupările sale. <o:p></o:p>
-Pleacă odată, mârâi el mai mult pentru sine, pentru că nu se îndoia că fata nu avea cum să-l vadă, iar prezenţa ei acolo exact într-un asemenea moment nu era decât o farsă sinistră a sorţii. Chiar şi rostirea acestor cuvinte simple îl costă mai mult decât ar fi vrut, pentru că imediat incepu să tusească şi un val de sânge cald îi umplu gura, îngreţoşându-l la culme. <o:p></o:p>
-Cine eşti?<o:p></o:p>
Vocea ei, întretăiată de suspinele ce îi umflau pieptul îl umplu de o furie oarbă. Aşadar îl vedea?! Avea să moară aici, într-un parc oarecare, în prezenţa nevolnică a unei fiinţe umane, care pe deasupra îl vedea şi avea îndrăzneala să-i tulbure agonia cu plânsetele ei? <o:p></o:p>
-Am zis să... încercă el, ridicând puţin capul pentru a se trezi privind drept în ochii ei întunecaţi ca două peşteri fără fund. Lăsă capul la loc, cu un geamăt surd şi închise ochii. <o:p></o:p>
-...am zis să mă laşi să mor liniştit, incheie, fără să îşi dea seama dacă i se adresase ei sau doar sieşi, şi chiar fără a realiza decă rostise ceva ori doar i se paruse. <o:p></o:p>
„Şi totuşi, cum de mă vede?” se întrebă, în timp ce se cufunda în faldurile îmbietoare ale unui întuneric mult aşteptat. „Asta nu ar fi trebuit să se întâmple, asta...”<o:p></o:p>
Înainte să işi ducă gândul până la capăt, simţi cum se scufundă într-o apă întunecata şi netedă precum luciul oglinzilor. Lua cu el regretul morţii şi senzaţia vie a mâinii unei copile, lipite de fruntea lui îngheţată.<o:p></o:p>