undomiel
30-05-08, 20:54
Capitolul 1.
Câţi ani trecuseră de când nu se mai văzuseră? Când îi adresase ultimul cuvânt? Evan aruncă cearceaful ce i se lipea pe trupul transpirat, sufocându-l, răpindu-i sudoarea, claustrându-l. Se aşeză pe marginea patului, proptindu-şi capul în palme. Se încăpăţână să nu privească telefonul de pe noptieră, acelaşi telefon blestemat la care răspunsese cu 15 minute în urmă.
Atracţia se dovedi însă prea puternică. Se repezi spre receptor cu furie, precum o bestie dezlănţuită, doborând in calea sa ceasul deşteptător ce încă nu sunase şi paharul cu apă, ultimul dezintegrându-se invizibil. Bărbatul călcă praful fin în picioare, în încercarea sa de a pune mâna pe telefon. Imediat se simţi slăbit, adrenalina invadându-i venele precum un virus nedorit, făcându-l să-şi spună că niciodată, la nivel celular, nu va fi decât o copie jalnică a celuilalt, mai ales acum, când trecuse dincolo...
Formă numărul Adrei din memorie, mirându-se în acelaşi timp cum de îl reţinuse, din moment ce o sunase o dată, sau de două ori în toată această perioadă în care locuiseră pe continente diferite, în emisfere diferite. Nu se găsea însă într-o situaţie obişnuită, iar Evan Callum se amăgi spunându-şi că trebuie să fie din cauza şocului posttraumatic.
Se lăsă în şezut, rezemându-şi ţeasta de tăblia patului, şuviţele castanii întunecându-i privirea. Respira din ce în ce mai greu în aşteptarea vocii de la capătul celălalt al firului şi aproape îi explodă inima auzind păcănitul atât de familiar al ridicării receptorului din furcă. O auzi înghiţind înainte de a-şi rosti numele într-o manieră îngâmfată, aşa cum făcea de fiecare dată, cu mândrie în glas: „Adra Callum”...
- Adra Callum! se auzi clar şi răspicat.
Bărbatul încetă să mai respire. Inima i se oprise, la rându-i, în gât, iar degetele se încleştaseră atât de tare în jurul receptorului, albite şi reci, încercând să-l sfarâme, să oprească acel tumult de stări ignorate şi contradictorii, pe care începuse să le simtă dintr-o data, neînţelese şi absurde.
- Alo? E cineva acolo?
Evan îşi lăsă capul pe spate şi înghiţi în sec. Nu putea să fie el cel care îi dădea sumbra veste. Pur şi simplu nu putea... Dar îşi imagină diferitele scenarii care i-ar fi putut trece ei prin minte, dacă n-o făcea. Se gândi la sine, în primul rând.
- ‘Neaţa, puştoaico! o salută el cu glas stins, părând probabil îmbătrânit cu treizeci de ani. Probabil avea vocea lui.
- Tati?! i se răspunse surprins din partea cealaltă.
Da, avea vocea lui, iar asta nu-i uşura cu nimic situaţia.
- Tată, este ora... 1 noaptea! Suni din Alice Springs? S-a întâmplat ceva? Eşti bine?
Nu, nu era deloc bine. Era undeva departe de ei, înghiţit de apele întunecate şi liniştite ale Pacificului, era singur şi nu mai avea să-şi vadă copiii niciodată.
Evan începu să plângă şi nu se ruşină că era bărbat în toată firea şi se lăsa cuprins de emoţii. Nu-i era ruşine, pentru că îşi pierduse părintele, singurul pe care îl cunoscuse în 35 de ani de viaţă, sprijinul şi prietenul său. Plângea pentru că îl pierduse ea...
- Adra, Adra, zise el, degeaba încercând s-o acopere, deoarece femeia de la celălalt telefon aştepta tăcută ca el să-i răspundă, nu e deloc bine... Avionul lui personal a dispărut de pe radar, undeva deasupra părţii sudice a Peninsulei Arabice. Tocmai am aflat şi eu.
O auzi coborând din pat, lăsând receptorul şi punându-şi halatul peste cămaşa de noapte, apoi făcând exerciţii de respiraţie. Îşi aminti că, în copilăria lor, Adra suferise de astm, iar doctorii îi recomandaseră tatălui lor s-o îndepărteze din mediul acela uscat şi prăfuit, care îl reprezenta proprietatea lor australiană. Domnul Callum o luase pe Adra de la fermă şi o trimisese în Spania, unde locuia de mai bine de 20 de ani. Se vindecase.
- Adra?
Femeia oftă.
- Mă gândeam... să vin... la fermă. Pentru o perioadă.
- Nu încă. Trebuie să aflăm mai multe; măcar epava s-o găsească, înainte ca noi să acţionăm în vreun fel.
- Dar el este singur acolo!
Evan puse receptorul în furcă, încheiând astfel brusc şi nepoliticos convorbirea. Puteau să discute la nesfârşit, căci Adra ar fi făcut tot cum o tăia capul. Mai mult ca sigur acum îşi împacheta hainele într-o valiză mare, îşi aranja cuminte pantofii în cutii...
Şi-o imagină îndreptându-se, uşoară ca o boare, spre măsuţa de toaletă, aşezându-se pe scaunul tapiţat cu broderie cusută de mână, aşa cum făcuse de atâtea ori înainte, privindu-şi absentă chipul tânăr în oglinda învechită de trecerea anilor nepăsători, răsfirându-şi leneş părul des şi negru, căutând apoi, cuprinsă de disperare, prin sertare, o bijuterie de la el, pe care ea, n-o purtase niciodată, pentru că o aruncase acolo într-un moment de furie, şi pe care n-o va purta nici de acum înainte, deoarece îi aminteşte de acel trist moment. Dar avea să îşi pună acea bijuterie pe deget, sau la gât, sau în jurul încheieturii delicate, doar pentru a o purta acum, în amintirea lui, spunându-şi naiv că i s-ar potrivi la rochia neagră.
În realitate, Evan nu avea de unde să ştie ce făcea Adra în casa ei din Madrid. Întinzându-se pe pat, în încercarea de a-şi calma durerile fizice şi sufleteşti, bărbatul adormi având în gând chipul pe care i-l făurise Adrei.
Câţi ani trecuseră de când nu se mai văzuseră? Când îi adresase ultimul cuvânt? Evan aruncă cearceaful ce i se lipea pe trupul transpirat, sufocându-l, răpindu-i sudoarea, claustrându-l. Se aşeză pe marginea patului, proptindu-şi capul în palme. Se încăpăţână să nu privească telefonul de pe noptieră, acelaşi telefon blestemat la care răspunsese cu 15 minute în urmă.
Atracţia se dovedi însă prea puternică. Se repezi spre receptor cu furie, precum o bestie dezlănţuită, doborând in calea sa ceasul deşteptător ce încă nu sunase şi paharul cu apă, ultimul dezintegrându-se invizibil. Bărbatul călcă praful fin în picioare, în încercarea sa de a pune mâna pe telefon. Imediat se simţi slăbit, adrenalina invadându-i venele precum un virus nedorit, făcându-l să-şi spună că niciodată, la nivel celular, nu va fi decât o copie jalnică a celuilalt, mai ales acum, când trecuse dincolo...
Formă numărul Adrei din memorie, mirându-se în acelaşi timp cum de îl reţinuse, din moment ce o sunase o dată, sau de două ori în toată această perioadă în care locuiseră pe continente diferite, în emisfere diferite. Nu se găsea însă într-o situaţie obişnuită, iar Evan Callum se amăgi spunându-şi că trebuie să fie din cauza şocului posttraumatic.
Se lăsă în şezut, rezemându-şi ţeasta de tăblia patului, şuviţele castanii întunecându-i privirea. Respira din ce în ce mai greu în aşteptarea vocii de la capătul celălalt al firului şi aproape îi explodă inima auzind păcănitul atât de familiar al ridicării receptorului din furcă. O auzi înghiţind înainte de a-şi rosti numele într-o manieră îngâmfată, aşa cum făcea de fiecare dată, cu mândrie în glas: „Adra Callum”...
- Adra Callum! se auzi clar şi răspicat.
Bărbatul încetă să mai respire. Inima i se oprise, la rându-i, în gât, iar degetele se încleştaseră atât de tare în jurul receptorului, albite şi reci, încercând să-l sfarâme, să oprească acel tumult de stări ignorate şi contradictorii, pe care începuse să le simtă dintr-o data, neînţelese şi absurde.
- Alo? E cineva acolo?
Evan îşi lăsă capul pe spate şi înghiţi în sec. Nu putea să fie el cel care îi dădea sumbra veste. Pur şi simplu nu putea... Dar îşi imagină diferitele scenarii care i-ar fi putut trece ei prin minte, dacă n-o făcea. Se gândi la sine, în primul rând.
- ‘Neaţa, puştoaico! o salută el cu glas stins, părând probabil îmbătrânit cu treizeci de ani. Probabil avea vocea lui.
- Tati?! i se răspunse surprins din partea cealaltă.
Da, avea vocea lui, iar asta nu-i uşura cu nimic situaţia.
- Tată, este ora... 1 noaptea! Suni din Alice Springs? S-a întâmplat ceva? Eşti bine?
Nu, nu era deloc bine. Era undeva departe de ei, înghiţit de apele întunecate şi liniştite ale Pacificului, era singur şi nu mai avea să-şi vadă copiii niciodată.
Evan începu să plângă şi nu se ruşină că era bărbat în toată firea şi se lăsa cuprins de emoţii. Nu-i era ruşine, pentru că îşi pierduse părintele, singurul pe care îl cunoscuse în 35 de ani de viaţă, sprijinul şi prietenul său. Plângea pentru că îl pierduse ea...
- Adra, Adra, zise el, degeaba încercând s-o acopere, deoarece femeia de la celălalt telefon aştepta tăcută ca el să-i răspundă, nu e deloc bine... Avionul lui personal a dispărut de pe radar, undeva deasupra părţii sudice a Peninsulei Arabice. Tocmai am aflat şi eu.
O auzi coborând din pat, lăsând receptorul şi punându-şi halatul peste cămaşa de noapte, apoi făcând exerciţii de respiraţie. Îşi aminti că, în copilăria lor, Adra suferise de astm, iar doctorii îi recomandaseră tatălui lor s-o îndepărteze din mediul acela uscat şi prăfuit, care îl reprezenta proprietatea lor australiană. Domnul Callum o luase pe Adra de la fermă şi o trimisese în Spania, unde locuia de mai bine de 20 de ani. Se vindecase.
- Adra?
Femeia oftă.
- Mă gândeam... să vin... la fermă. Pentru o perioadă.
- Nu încă. Trebuie să aflăm mai multe; măcar epava s-o găsească, înainte ca noi să acţionăm în vreun fel.
- Dar el este singur acolo!
Evan puse receptorul în furcă, încheiând astfel brusc şi nepoliticos convorbirea. Puteau să discute la nesfârşit, căci Adra ar fi făcut tot cum o tăia capul. Mai mult ca sigur acum îşi împacheta hainele într-o valiză mare, îşi aranja cuminte pantofii în cutii...
Şi-o imagină îndreptându-se, uşoară ca o boare, spre măsuţa de toaletă, aşezându-se pe scaunul tapiţat cu broderie cusută de mână, aşa cum făcuse de atâtea ori înainte, privindu-şi absentă chipul tânăr în oglinda învechită de trecerea anilor nepăsători, răsfirându-şi leneş părul des şi negru, căutând apoi, cuprinsă de disperare, prin sertare, o bijuterie de la el, pe care ea, n-o purtase niciodată, pentru că o aruncase acolo într-un moment de furie, şi pe care n-o va purta nici de acum înainte, deoarece îi aminteşte de acel trist moment. Dar avea să îşi pună acea bijuterie pe deget, sau la gât, sau în jurul încheieturii delicate, doar pentru a o purta acum, în amintirea lui, spunându-şi naiv că i s-ar potrivi la rochia neagră.
În realitate, Evan nu avea de unde să ştie ce făcea Adra în casa ei din Madrid. Întinzându-se pe pat, în încercarea de a-şi calma durerile fizice şi sufleteşti, bărbatul adormi având în gând chipul pe care i-l făurise Adrei.