undomiel
04-07-08, 11:12
Intrucat m-am apucat de reorganizarea romanului in vederea publicarii, veti vedea ca numerotarea capitolelor nu se va mai potrivi. Cand voi ajunge la zi si cu postarea aici (http://anime-empire.ro/forum/showthread.php?p=2780#post2780), totul va fi in ordine.
Capitolul 21.
Nu-i plăceau închisorile turceşti şi avea suficiente motive, dacă ţinea cont de tinereţea-i zbuciumată, să stea cât mai departe de ele. Dar chiar şi el, câteodată, simţea nevoia de a mai face acte de caritate.
Făcuse rost, pe căi necurate, de o legitimaţie ce-i conferea statutul de protejat al Marii Britanii în Turcia şi o căutase pe micuţa infractoare prin toate secţiile de poliţie din Istanbul. Ce nu ştia era că nu o căuta pe Amalia, ci pe Adra.
Rânji apostolic, în felul evlavios, oarecum spălat de păcate. Îi subestimase, încă de la bun început, pe fraţii Callum. Îi invitase în jocul său, crezându-i naivi şi nesiguri şi iată-i acum, dictând regulile şi împărţind cărţile, păstrând pentru ei toţi aşii.
- Îţi stă bine după gratii, Amalia, o tachină el, aşezându-se pe un scaun oferit de un agă, în faţa celulei ei.
- Bună, Nicholas, îl salută ea, rămânând neclintită în semiîntunericul pătrunzător al încăperii. Mama ce mai face?
Bărbatul nu auzi întrebarea Amaliei, tocmai atunci deschizându-şi servieta, sunetul metalic al clapelor reverberând în pivniţa înceţoşată. Sau poate nu dorea să-i răspundă la întrebare.
Amalia se ridică şi se apropie de avocat, până acolo unde barele de fier îi striviră carnea moale prin materialul subţire al rochiei. Bărbatul îi scrută pentru o secundă infinită chipul alb, apoi îşi întoarse privirile către paginile din dosarul dinaintea sa.
- Este incredibil cât de mult poţi semăna cu o fiinţă dragă mie, spuse el simplu, pe un ton egal de dureros, fără a-şi ridica ochii din foi.
- Nu ştiu de ce te miri atât, Nicholas. Doar sunt fiica mamei mele.
Avocatul pufni, ridicându-se ameninţător de pe scaunul incomod. Până şi asta ura în închisorile turceşti, lipsa lor de ospitalitate. O privi pe Amalia din înaltul rangului său şi o detestă; el nu s-ar fi lăsat niciodată prins, chiar şi sub forma sub care fusese tânăra aruncată în închisoare.
- Mă refeream, mai degrabă, la mătuşa ta. Elizabeth a fost o femeie remarcabilă, iar tu nu poţi fi decât copia uneia care a vrut s-o imite cu orice preţ.
Ştia că o rănea, dar trebuia să-i alimenteze cumva ura nimicitoare pe care i-o sădise încă din copilărie, cu multă dibăcie, în suflet. Amalia se născuse în familia Montgomery şi crezuse, o bună perioadă din frageda ei viaţă, că mama sa, Margaret, este cea mai frumoasă femeie din lume. Apoi, aceasta îl întâlnise pe avocatul Judas, oaspete peren în vila lor de la ţară şi învăţase că un obişnuit colier de perle nu te face o doamnă. Iar biata Margaret se străduise prea mult să transpună în propria-i carne ceea ce sora ei moartă emana prin portretul agăţat deasupra şemineului: candoare, inocenţă, senzualitate. Tot ce-i lipsea lui Margaret. Tot ce-i lipsea Amaliei.
- Nu are rost să continuăm şarada aceasta, Nicholas. Sau ar trebui să te strig tată? Cât de mult ai subestimat-o pe biata mea mamă... Când a considerat că sunt suficient de coaptă ca să pot înţelege, mi-a mărturisit grozăvia la care ai împins-o în tinereţe. Eşti bolnav, Nicholas, răul îţi este sădit în suflet şi nu cred să-l mai poţi stârpi, oricât de aprig ai încerca. Răutăţile atrag mereu alte răutaţi; aproape regret că m-ai convins să-i aranjez aeronava lui Robert Callum, iar apoi m-ai îmbarcat în Orient Express să-mi termin treaba...
Nicholas se repezi fulgerător, prinzându-i încheietura printre gratiile înnegrite şi aproape o strivi de ele, trăgând-o spre el. Detesta ieşirile bruşte de care dădea dovadă în ultima vreme, dar Amalia ajunsese prea departe cu acuzele.
- Mă tot întreb ce să fac cu tine, micuţo, îi şuieră el în faţă cuvintele, însoţite de un miros greu, de moarte. Nu-mi eşti, cu siguranţă nu, indispensabilă, dar ai dreptate, eşti fiica mea, iar asta îţi conferă o putere blestemată asupra-mi.
Mi se pare chiar ciudat, cum s-au aranjat lucrurile, în cele din urmă. Aveam nevoie de un copil moştenitor. Copilul meu, nu vreo creatură hapsână şi malefică. Iar Margaret purta numele unui apostol şi era sora unei moştenitoare. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că bunica ta, prin venele cărei curge, de asemenea, sânge apostolic, şi-ar fi urcat trupul în patul altui bărbat, concepând-o, astfel, pe mama ta.
Şi nu mi-aş fi imaginat niciodată că Margaret, orbită de dragostea pentru avocatul acela avid de faimă şi putere, ar putea crede că un copil ar apropia-o de el şi mai mult.
- De ce ai făcut-o? Spune-mi, te rog, de ce ai pângărit dragostea părinţilor mei? îi strigă, prea obosită pentru a fi o fiară.
- Pentru că deţin puterea, Amalia. Poate că nu posed încă arginţii, draga mea, dar până se vor odihni în mâna mea, cineva trebuie să se teamă.
Capitolul 21.
Nu-i plăceau închisorile turceşti şi avea suficiente motive, dacă ţinea cont de tinereţea-i zbuciumată, să stea cât mai departe de ele. Dar chiar şi el, câteodată, simţea nevoia de a mai face acte de caritate.
Făcuse rost, pe căi necurate, de o legitimaţie ce-i conferea statutul de protejat al Marii Britanii în Turcia şi o căutase pe micuţa infractoare prin toate secţiile de poliţie din Istanbul. Ce nu ştia era că nu o căuta pe Amalia, ci pe Adra.
Rânji apostolic, în felul evlavios, oarecum spălat de păcate. Îi subestimase, încă de la bun început, pe fraţii Callum. Îi invitase în jocul său, crezându-i naivi şi nesiguri şi iată-i acum, dictând regulile şi împărţind cărţile, păstrând pentru ei toţi aşii.
- Îţi stă bine după gratii, Amalia, o tachină el, aşezându-se pe un scaun oferit de un agă, în faţa celulei ei.
- Bună, Nicholas, îl salută ea, rămânând neclintită în semiîntunericul pătrunzător al încăperii. Mama ce mai face?
Bărbatul nu auzi întrebarea Amaliei, tocmai atunci deschizându-şi servieta, sunetul metalic al clapelor reverberând în pivniţa înceţoşată. Sau poate nu dorea să-i răspundă la întrebare.
Amalia se ridică şi se apropie de avocat, până acolo unde barele de fier îi striviră carnea moale prin materialul subţire al rochiei. Bărbatul îi scrută pentru o secundă infinită chipul alb, apoi îşi întoarse privirile către paginile din dosarul dinaintea sa.
- Este incredibil cât de mult poţi semăna cu o fiinţă dragă mie, spuse el simplu, pe un ton egal de dureros, fără a-şi ridica ochii din foi.
- Nu ştiu de ce te miri atât, Nicholas. Doar sunt fiica mamei mele.
Avocatul pufni, ridicându-se ameninţător de pe scaunul incomod. Până şi asta ura în închisorile turceşti, lipsa lor de ospitalitate. O privi pe Amalia din înaltul rangului său şi o detestă; el nu s-ar fi lăsat niciodată prins, chiar şi sub forma sub care fusese tânăra aruncată în închisoare.
- Mă refeream, mai degrabă, la mătuşa ta. Elizabeth a fost o femeie remarcabilă, iar tu nu poţi fi decât copia uneia care a vrut s-o imite cu orice preţ.
Ştia că o rănea, dar trebuia să-i alimenteze cumva ura nimicitoare pe care i-o sădise încă din copilărie, cu multă dibăcie, în suflet. Amalia se născuse în familia Montgomery şi crezuse, o bună perioadă din frageda ei viaţă, că mama sa, Margaret, este cea mai frumoasă femeie din lume. Apoi, aceasta îl întâlnise pe avocatul Judas, oaspete peren în vila lor de la ţară şi învăţase că un obişnuit colier de perle nu te face o doamnă. Iar biata Margaret se străduise prea mult să transpună în propria-i carne ceea ce sora ei moartă emana prin portretul agăţat deasupra şemineului: candoare, inocenţă, senzualitate. Tot ce-i lipsea lui Margaret. Tot ce-i lipsea Amaliei.
- Nu are rost să continuăm şarada aceasta, Nicholas. Sau ar trebui să te strig tată? Cât de mult ai subestimat-o pe biata mea mamă... Când a considerat că sunt suficient de coaptă ca să pot înţelege, mi-a mărturisit grozăvia la care ai împins-o în tinereţe. Eşti bolnav, Nicholas, răul îţi este sădit în suflet şi nu cred să-l mai poţi stârpi, oricât de aprig ai încerca. Răutăţile atrag mereu alte răutaţi; aproape regret că m-ai convins să-i aranjez aeronava lui Robert Callum, iar apoi m-ai îmbarcat în Orient Express să-mi termin treaba...
Nicholas se repezi fulgerător, prinzându-i încheietura printre gratiile înnegrite şi aproape o strivi de ele, trăgând-o spre el. Detesta ieşirile bruşte de care dădea dovadă în ultima vreme, dar Amalia ajunsese prea departe cu acuzele.
- Mă tot întreb ce să fac cu tine, micuţo, îi şuieră el în faţă cuvintele, însoţite de un miros greu, de moarte. Nu-mi eşti, cu siguranţă nu, indispensabilă, dar ai dreptate, eşti fiica mea, iar asta îţi conferă o putere blestemată asupra-mi.
Mi se pare chiar ciudat, cum s-au aranjat lucrurile, în cele din urmă. Aveam nevoie de un copil moştenitor. Copilul meu, nu vreo creatură hapsână şi malefică. Iar Margaret purta numele unui apostol şi era sora unei moştenitoare. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că bunica ta, prin venele cărei curge, de asemenea, sânge apostolic, şi-ar fi urcat trupul în patul altui bărbat, concepând-o, astfel, pe mama ta.
Şi nu mi-aş fi imaginat niciodată că Margaret, orbită de dragostea pentru avocatul acela avid de faimă şi putere, ar putea crede că un copil ar apropia-o de el şi mai mult.
- De ce ai făcut-o? Spune-mi, te rog, de ce ai pângărit dragostea părinţilor mei? îi strigă, prea obosită pentru a fi o fiară.
- Pentru că deţin puterea, Amalia. Poate că nu posed încă arginţii, draga mea, dar până se vor odihni în mâna mea, cineva trebuie să se teamă.