undomiel
02-07-08, 10:04
Prolog.
Despărţirea
Andreea îşi şterse lacrimile cu dosul palmei şi îşi întoarse capul spre fereastră. Ceva mult mai puternic decât propriul sânge o făcu să înceteze să mai implore, deşi totul fierbea în ea precum un vulcan. Se gândi că probabil era pe moarte, căci altfel n-ar fi cedat atât de uşor ceva la care ţinea enorm. Ceva care se afla mai presus decât propria sa fiinţă.
- Unde o să locuieşti de acum înainte? îl întrebă ea, mai mult ca să nu rămână o simplă stană de piatră în preajma lui. Nu era lipsită de voinţă şi cu atât mai puţin nu avea de gând să-l lase să plece pur şi simplu.
- Nu m-am gândit la asta. Probabil la hotel, continuă el impasibil, îndesându-şi cămăşile în sacoşă.
Refuzase ajutorul ei, deşi ştia că ea se pricepea mult mai bine la aranjatul hainelor. Îl surprinsese plăcut, pe vremea când erau doar prieteni, cu ordinea care-i domnea în dulap şi în geamantane, când mai evadau pe undeva, doar ei doi, ei şi lumea, ea şi gândurile sale, inspiraţia pe care i-o dăruia simplul ei zâmbet, deşi Andreea era complet dezorganizată, trăind practic aşa cum i se aduceau zilele.
Rememora clipele trăite împreună şi nu reuşi să găsească nici măcar o singură zi însorită. O iubea pe femeia asta, dar nu-l lega nimic de ea. Era ca şi cum doi orfani fuseseră aduşi aceleiaşi familii, învăţaţi să depindă unul de celălalt, iar acum era timpul, ajunşi la maturitate, să apuce pe drumuri separate.
- Vreau să fiu singur perioada asta, până la prima înfăţişare. Să-mi pun ordine în gânduri. Să mă reapuc de scris. E timpul s-o luăm de la capăt. Fiecare pe drumul lui, cu oameni noi şi întâmplări aşijderea.
Femeia strânse din buze, forţându-se să nu răbufnească într-un nou acces isteric. Îi mai spusese, în urmă cu câteva zile, pe vremea când lupta dintre ei fusese atât de aprigă, încât nu-şi permiseseră, reciproc, să iasă din casă, ţinându-se scai unul de celălalt, împroşcându-se cu noroi, plângând şi smulgându-şi părul din cap, că viaţa ei se sfârşeşte cu el. Privindu-l cum se îndepărta cu viteză de maniac de ea, descoperi în sine începutul aridităţii.
- Am avut şi momente frumoase, nu? se asigură ea, deşi tot ce putea să-şi amintească erau acele momente.
Clipe în care nu-şi putea şterge surâsul de pe chip, secunde întregi când nu-şi dezlipeau buzele, nopţile pe care şi le petrecea în braţele lui, dorindu-şi ca soarele să nu mai apuce să urce pe cer, să rămână aşa pentru totdeauna, doar el şi ea, ei doi pentru eternitate.
Se ridică din fotoliu şi ieşi din cameră. Îi strigă de pe hol:
- O să-ţi chem un taxi.
Daniel îşi ridică pentru o clipă privirea din sacoşă şi închise ochii, expirând nervos. Ajunseseră aici. La sfârşit. La finalul poveştii lor de dragoste.
“Adio, iubirea mea...”
Despărţirea
Andreea îşi şterse lacrimile cu dosul palmei şi îşi întoarse capul spre fereastră. Ceva mult mai puternic decât propriul sânge o făcu să înceteze să mai implore, deşi totul fierbea în ea precum un vulcan. Se gândi că probabil era pe moarte, căci altfel n-ar fi cedat atât de uşor ceva la care ţinea enorm. Ceva care se afla mai presus decât propria sa fiinţă.
- Unde o să locuieşti de acum înainte? îl întrebă ea, mai mult ca să nu rămână o simplă stană de piatră în preajma lui. Nu era lipsită de voinţă şi cu atât mai puţin nu avea de gând să-l lase să plece pur şi simplu.
- Nu m-am gândit la asta. Probabil la hotel, continuă el impasibil, îndesându-şi cămăşile în sacoşă.
Refuzase ajutorul ei, deşi ştia că ea se pricepea mult mai bine la aranjatul hainelor. Îl surprinsese plăcut, pe vremea când erau doar prieteni, cu ordinea care-i domnea în dulap şi în geamantane, când mai evadau pe undeva, doar ei doi, ei şi lumea, ea şi gândurile sale, inspiraţia pe care i-o dăruia simplul ei zâmbet, deşi Andreea era complet dezorganizată, trăind practic aşa cum i se aduceau zilele.
Rememora clipele trăite împreună şi nu reuşi să găsească nici măcar o singură zi însorită. O iubea pe femeia asta, dar nu-l lega nimic de ea. Era ca şi cum doi orfani fuseseră aduşi aceleiaşi familii, învăţaţi să depindă unul de celălalt, iar acum era timpul, ajunşi la maturitate, să apuce pe drumuri separate.
- Vreau să fiu singur perioada asta, până la prima înfăţişare. Să-mi pun ordine în gânduri. Să mă reapuc de scris. E timpul s-o luăm de la capăt. Fiecare pe drumul lui, cu oameni noi şi întâmplări aşijderea.
Femeia strânse din buze, forţându-se să nu răbufnească într-un nou acces isteric. Îi mai spusese, în urmă cu câteva zile, pe vremea când lupta dintre ei fusese atât de aprigă, încât nu-şi permiseseră, reciproc, să iasă din casă, ţinându-se scai unul de celălalt, împroşcându-se cu noroi, plângând şi smulgându-şi părul din cap, că viaţa ei se sfârşeşte cu el. Privindu-l cum se îndepărta cu viteză de maniac de ea, descoperi în sine începutul aridităţii.
- Am avut şi momente frumoase, nu? se asigură ea, deşi tot ce putea să-şi amintească erau acele momente.
Clipe în care nu-şi putea şterge surâsul de pe chip, secunde întregi când nu-şi dezlipeau buzele, nopţile pe care şi le petrecea în braţele lui, dorindu-şi ca soarele să nu mai apuce să urce pe cer, să rămână aşa pentru totdeauna, doar el şi ea, ei doi pentru eternitate.
Se ridică din fotoliu şi ieşi din cameră. Îi strigă de pe hol:
- O să-ţi chem un taxi.
Daniel îşi ridică pentru o clipă privirea din sacoşă şi închise ochii, expirând nervos. Ajunseseră aici. La sfârşit. La finalul poveştii lor de dragoste.
“Adio, iubirea mea...”