Autumn
09-06-11, 13:28
Cer critica medie.
Impresii, pareri, sentimente.
Nu tin neaparat sa-mi fie semnalate typo-urile.
Nu exista limita de varsta.
Textulet(z)ul e extrem de personal si probabil pare excesiv criptic, artsy farsty bla bla. Va spun in apararea mea ca nu sunt cuvinte aruncate cu prastia, plasate undeva sa sune misto ci sunt experientele proprii, varsate pe cat se poate de sincer.
Textulet(z)ul a fost redactat pe 14 mai 2010 si dezgropat azi dimineata. Am fost convinsa ca l-am pierdut.
2 - 1
Ploua marunt, egal, monoton. Nu dadea nici semne de furtuna si nici de oprire, doar continua sa ploua plicticos. Nu mai stia cand a inceput ploaia. Uitase, caci mintea ei era goala, iar masa marunta avea mai multe cani de ceai decat schite. Cana de ceai nu era un prieten. Mai niciodata n-o bea; cana de ceai era un ritual pe care se forta sa-l faca incercand sa dea de veste cuiva ca se apropie o furtuna.
Nu era o furtuna intr-o cana de ceai, la fel cum nici galeata care zacea pe hol cand ploua nu strangea niciodata suficienta apa incat sa te ineci.
Zambi amar, trantindu-si mana pe masa. Vibratia misca toate canile de ceai adunate inca de luna trecuta de cand cineva isi aruncase cheile pe masa si nu mai venise sa le ia.
Apartamentul era gol si griul de pe pereti era rece. Se gandea la contrastele incercand sa-si pacaleasca atentia.
Metalul scrumierei era rece la fel ca griul de pe pereti si isi amintea de fiinta plapanda care tinea un satar in mana si nu putea sa taie o felie de salam, fiindca ii tremurau mainile.
Se gandea aiurea, cautand cheile cu mana pe masa. Una, doua, trei, patru... erau prea multe cani de ceai, dar ii tremurau mainile prea tare sa le poata strange. Pasi spre dulap. Nu mai era nicio cana, erau numai vreo trei pahare. Nu mai spalase nimeni vasele de mult. Gandurile i se impleteau in minte, pana la a deveni o masa amorfa de negru si griuri.
Habar n-avea cine mai era. Habar n-avea cine a fost.
Era liniste si peretii erau gri si era al dracului de frig. Si nu mai avea nicio cana in dulap.
Se simtea singura.
Cheile zac pe masa de o luna, n-ai de gand sa vii sa ti le iei macar? Mi-ai promis ca zugravim in verde si ca o sa-mi speli toate canile de ceai. Imi ies degetele prin papuci si mi-e frig si n-are cine sa mai spele vasele...
Ploua aiurea de vreo doua ore, monoton, marunt, egal.
[1 + (1] + 1)
Cealalta femeie era satena si nu-si vopsise parul niciodata. Era scunda, plapanda si n-avea sani. Avea degetele butucanoase, ochii vii si purta mereu culori pastelate.
Ea, insa era un monstru sangeros si violent, dar mai presus de toate, alaturarea o facea sa se simta precum Gozilla asezata langa un bibelou de pe raftul bunicii, care isi intinde gratios degetele de portelan spre nicaieri.
Ii era teama sa se miste, fiindca Godzilla e un soi de monstru fara creier si oricat ar incerca sa-si puna sinapsele la treaba, natura ei reala o forta sa ramana prinsa intre barele de carne – sau poate intre bare psihologice, inca si mai greu de rupt. Godzilla era intr-atat de retardata incat nu putea face diferenta.
Numai ochii de reptila tradau toata teama adunata, inmagazinata in spatele solzilor verzui. Godzilla era de fapt mica, neincrezatoare si extrem de proasta si impusese ca e un monstru si monstrii nu iubesc, monstrii nu plang, monstrii nu pot nimic cu ghearele lor neindemanatice, fiindca natura lor e sa distruga – nimic, nici bibelouri, nici oameni, nici alti monstri.
Godzilla avea sufletul gri si se gandea de mult sa se retraga intr-o pestera la fel de gri unde sa nu mai vada vreun om, monstru sa bibelou vreodata.
1 + 1
Peretii erau zugraviti in gri, dar parul ii era rosu si sufletul vermillon. Sau garanza, siena sa orice alta culoare nedefinita pe care niste artisti pomposi au simtit sa o numeasca intr-un fel pompos.
Ii eras extrem de greu si plangea in fiecare dimineata in care se trezea si vedea ca nu mai e singura. La inceput ii spunea Numarul 15. Ulterior a inceput sa capete un nume, iar ea a inceput sa se obisnuiasca lent cu ideea ca singuratatea in doi e un risc pe care merita sa si-l asume.
Singuratatea in doi era un cliseu pe care il traise si se saturase de atatia ani la rand de privirea canii de cafea in fiecare dimineata – cafeaua, pe langa scortisoara, mai avea si doi ochi; doi ochi tristi si vineti.
Daca sufletul ei ar fi fost un obiect, atunci s-ar fi intrupat intr-o cana de cafea: racita si fara zahar, nu placuta ci amara.
Acum, sufletul ei incet-incet prindea forma unei folii de pastile. Incepea sa fie din ce in ce mai mult un analgezic sufletesc luat cu vodca.
Peretii erau zugraviti in gri, dar batea soarele pe fereastra, asternuturile din bumbac tineau intotdeauna de cald iar cafeaua de dimineata se obisnuise sa reflecte pe trupul ei un zambet frumos, temator, dar imbibat de speranta.
Intre timp, l-am intors, iar speranta a cazut si s-a facut o balta urata, rosiatica pe gresia din bucatarie.
Peretii ar fi putut sa ramana zugraviti in gri, asta nu i-ar fi dezlipit nicicand zambetul.
0
Nu mai plouase de mult si nici peretii nu mai erau gri, caci fusese stors tot albul din ei. Atunci realizase ca griul era bun, deci acromatic si rece, macar nu cuprindea atata ura si atata amar intre celulele lui.
Se gandea tot la contraste, dar culorile nu mai aveau nume de ceva vreme. Se terminasera canile. Paharele erau ca damele de consumatie, asa ca incercand sa-si gaseasca intimitatea, turna ceaiul in castroane mici.
Castroanele erau colorate, dar ea le vedea gri, iar ceaiul cald din ele scotea aburi reci, apocaliptici.
Totusi, era un lucru bun, unul sigur. Nu-i tremurau mainile pe satar. Asta pentru ca ea nu taia salam.
Impresii, pareri, sentimente.
Nu tin neaparat sa-mi fie semnalate typo-urile.
Nu exista limita de varsta.
Textulet(z)ul e extrem de personal si probabil pare excesiv criptic, artsy farsty bla bla. Va spun in apararea mea ca nu sunt cuvinte aruncate cu prastia, plasate undeva sa sune misto ci sunt experientele proprii, varsate pe cat se poate de sincer.
Textulet(z)ul a fost redactat pe 14 mai 2010 si dezgropat azi dimineata. Am fost convinsa ca l-am pierdut.
2 - 1
Ploua marunt, egal, monoton. Nu dadea nici semne de furtuna si nici de oprire, doar continua sa ploua plicticos. Nu mai stia cand a inceput ploaia. Uitase, caci mintea ei era goala, iar masa marunta avea mai multe cani de ceai decat schite. Cana de ceai nu era un prieten. Mai niciodata n-o bea; cana de ceai era un ritual pe care se forta sa-l faca incercand sa dea de veste cuiva ca se apropie o furtuna.
Nu era o furtuna intr-o cana de ceai, la fel cum nici galeata care zacea pe hol cand ploua nu strangea niciodata suficienta apa incat sa te ineci.
Zambi amar, trantindu-si mana pe masa. Vibratia misca toate canile de ceai adunate inca de luna trecuta de cand cineva isi aruncase cheile pe masa si nu mai venise sa le ia.
Apartamentul era gol si griul de pe pereti era rece. Se gandea la contrastele incercand sa-si pacaleasca atentia.
Metalul scrumierei era rece la fel ca griul de pe pereti si isi amintea de fiinta plapanda care tinea un satar in mana si nu putea sa taie o felie de salam, fiindca ii tremurau mainile.
Se gandea aiurea, cautand cheile cu mana pe masa. Una, doua, trei, patru... erau prea multe cani de ceai, dar ii tremurau mainile prea tare sa le poata strange. Pasi spre dulap. Nu mai era nicio cana, erau numai vreo trei pahare. Nu mai spalase nimeni vasele de mult. Gandurile i se impleteau in minte, pana la a deveni o masa amorfa de negru si griuri.
Habar n-avea cine mai era. Habar n-avea cine a fost.
Era liniste si peretii erau gri si era al dracului de frig. Si nu mai avea nicio cana in dulap.
Se simtea singura.
Cheile zac pe masa de o luna, n-ai de gand sa vii sa ti le iei macar? Mi-ai promis ca zugravim in verde si ca o sa-mi speli toate canile de ceai. Imi ies degetele prin papuci si mi-e frig si n-are cine sa mai spele vasele...
Ploua aiurea de vreo doua ore, monoton, marunt, egal.
[1 + (1] + 1)
Cealalta femeie era satena si nu-si vopsise parul niciodata. Era scunda, plapanda si n-avea sani. Avea degetele butucanoase, ochii vii si purta mereu culori pastelate.
Ea, insa era un monstru sangeros si violent, dar mai presus de toate, alaturarea o facea sa se simta precum Gozilla asezata langa un bibelou de pe raftul bunicii, care isi intinde gratios degetele de portelan spre nicaieri.
Ii era teama sa se miste, fiindca Godzilla e un soi de monstru fara creier si oricat ar incerca sa-si puna sinapsele la treaba, natura ei reala o forta sa ramana prinsa intre barele de carne – sau poate intre bare psihologice, inca si mai greu de rupt. Godzilla era intr-atat de retardata incat nu putea face diferenta.
Numai ochii de reptila tradau toata teama adunata, inmagazinata in spatele solzilor verzui. Godzilla era de fapt mica, neincrezatoare si extrem de proasta si impusese ca e un monstru si monstrii nu iubesc, monstrii nu plang, monstrii nu pot nimic cu ghearele lor neindemanatice, fiindca natura lor e sa distruga – nimic, nici bibelouri, nici oameni, nici alti monstri.
Godzilla avea sufletul gri si se gandea de mult sa se retraga intr-o pestera la fel de gri unde sa nu mai vada vreun om, monstru sa bibelou vreodata.
1 + 1
Peretii erau zugraviti in gri, dar parul ii era rosu si sufletul vermillon. Sau garanza, siena sa orice alta culoare nedefinita pe care niste artisti pomposi au simtit sa o numeasca intr-un fel pompos.
Ii eras extrem de greu si plangea in fiecare dimineata in care se trezea si vedea ca nu mai e singura. La inceput ii spunea Numarul 15. Ulterior a inceput sa capete un nume, iar ea a inceput sa se obisnuiasca lent cu ideea ca singuratatea in doi e un risc pe care merita sa si-l asume.
Singuratatea in doi era un cliseu pe care il traise si se saturase de atatia ani la rand de privirea canii de cafea in fiecare dimineata – cafeaua, pe langa scortisoara, mai avea si doi ochi; doi ochi tristi si vineti.
Daca sufletul ei ar fi fost un obiect, atunci s-ar fi intrupat intr-o cana de cafea: racita si fara zahar, nu placuta ci amara.
Acum, sufletul ei incet-incet prindea forma unei folii de pastile. Incepea sa fie din ce in ce mai mult un analgezic sufletesc luat cu vodca.
Peretii erau zugraviti in gri, dar batea soarele pe fereastra, asternuturile din bumbac tineau intotdeauna de cald iar cafeaua de dimineata se obisnuise sa reflecte pe trupul ei un zambet frumos, temator, dar imbibat de speranta.
Intre timp, l-am intors, iar speranta a cazut si s-a facut o balta urata, rosiatica pe gresia din bucatarie.
Peretii ar fi putut sa ramana zugraviti in gri, asta nu i-ar fi dezlipit nicicand zambetul.
0
Nu mai plouase de mult si nici peretii nu mai erau gri, caci fusese stors tot albul din ei. Atunci realizase ca griul era bun, deci acromatic si rece, macar nu cuprindea atata ura si atata amar intre celulele lui.
Se gandea tot la contraste, dar culorile nu mai aveau nume de ceva vreme. Se terminasera canile. Paharele erau ca damele de consumatie, asa ca incercand sa-si gaseasca intimitatea, turna ceaiul in castroane mici.
Castroanele erau colorate, dar ea le vedea gri, iar ceaiul cald din ele scotea aburi reci, apocaliptici.
Totusi, era un lucru bun, unul sigur. Nu-i tremurau mainile pe satar. Asta pentru ca ea nu taia salam.