Child Of Sunset
02-06-11, 14:36
Varsta minima: +16
Gen: tragedy, romance, slice of life, music
Limba: romana
Observatii cu privire la continut: Lucrarea este postata si pe deviantart unde am acelasi nickname.
Tipul de comentariu solicitat: sincer si dur (fara sa-mi jigniti munca pentru ca totusi m-am straduit)
Dragostea este otrava, iar otrava ucide. Ceea ce unul simte, celalalt neaga cu infrigurare. Ea nu crede in iubire, el nu se poate satura de acest concept. Aleg sa se descopere cu ajutorul pianului, se resping cu ajutorul vioarei si se predau unul celuilalt prin muzica. Oare exista speranta pentru el si incredere pentru ea? Ethan si Charlotte sunt protagonistii acestei povesti despre o iubire imposibila in termeni morali si atat de posibila in lumea lor.
Sonata numărul zero
Stau la masa de stejar, pictată cu vopsea albă, pe scaunul de acelaşi fel. Chiar dacă culoarea este spălăcită acum şi şi-a pierdut strălucirea, în memoria mea, totul a rămas neschimbat. Închid ochii şi rememorez trecutul. Imagini încărcate cu greutatea regretelor mă împiedică să rămân lucidă şi astfel întrerup procesul. Privesc cu atenţie în jurul meu, zâmbind melancolic.
Conacul vechi al altei vieţi mă priveşte la rândul lui, surâzând îmbătrânit, scuzându-se parcă pentru că este plin de praf. Nu mai arată aşa cum mi-l aminteam, acum adăposteşte singurătatea şi nostalgia clipelor trecute, nu mai are loc pentru persoane. Ferestrele sunt sparte, lipsite de protecţie. Pereţii au crăpat, iar vopseaua s-a cojit de pe întreaga lui suprafaţă, dar, într-un fel, aerul de demult se află încă acolo. Chiar dacă iedera îl îmbracă acum în zdrenţe, el este acelaşi din anii plini de glorie. Dau pălăria albă ce-mi acoperă capul la o parte şi mă înclin în faţa măreţiei sale distruse.
Ochii verzi pleacă mai departe, descoperind împrejurimile încetul cu încetul. Iarba a crescut sălbatică peste liniştea curţii, cucerind-o în totalitate. Are vârfurile veştejite şi mă întristează pentru că profanează frumuseţea pianului ce se află nu departe de uşa principală a conacului.
Îmi întorc capul de acolo pentru că aceea este partea pe care nu vreau să mi-o amintesc încă. Amânarea timpului este într-adevăr o laşitate, dar pentru mine este în acelaşi timp o necesitate. Ochii mi se opresc asupra mesei de stejar. Cunosc deja fiecare părticică a acestei împrejurimi pentru că mi-a aparţinut cândva. Surâd şi încep să contemplu trecutul.
Nu cred în iubire. Încă de când am înţeles termenul acestei concepţii, mi-am spus că nu există aşa ceva. Să renunţi la tot de dragul persoanei importante pentru tine... în niciun caz nu este posibil. Oamenii sunt egoişti, nu vor decât să-şi satisfacă dorinţele şi nu dau doi bani pe cei din jurul lor. Cum ar putea exista într-o asemenea lume un sentiment pur ca acela? Nu, mi se pare absurd să afirm altceva decât că dragostea nu există. Nimeni nu mă poate convinge de contrariu.
El, în schimb, nu se satură de acest concept. Crede că iubirea se află în fiecare fiinţă vie, doar că nu ştiu eu să o găsesc. De fiecare dată când aduce vorba de aşa ceva, îi râd în faţă. Asta demonstrează cât de puţin ştie despre mine. Aroganţa lui mă calcă pe nervi, iar calmul meu insipid îl face violent. Suntem atât de diferiţi încât doar gândul de a ne afla în aceeaşi cameră ne provoacă greaţă. Cuvintele celuilalt nu ne pătrund în minte niciodată, dar muzica da. Fiecare notă elegantă a viorii lui are ecou în fiecare clapă a pianului pe care o ating. Numele lui şi numele meu sunt cântate cu eleganţa viorii şi pasiunea pianului.
Mă gândesc la o poveste faimoasă atunci când îl întâlnesc, doar că toate astea sunt atât de diferite de sfârşitul iubirii din "Frumoasa şi Bestia". El este cu mult deasupra Bestiei, depăşind violenţa şi comportamentul acesteia, iar eu... nu pot fi Belle nici dacă aş vrea. Şi atunci, de ce pluteşte această pasiune în jurul nostru de fiecare dată când privirile ni se întâlnesc, iar buzele se mişcă uşor, fără cuvinte?
Nu cred în iubire, dar asta nu m-a împiedicat să mă implic în această poveste de dragoste pe cât de imposibilă, pe atât de existentă!
Gen: tragedy, romance, slice of life, music
Limba: romana
Observatii cu privire la continut: Lucrarea este postata si pe deviantart unde am acelasi nickname.
Tipul de comentariu solicitat: sincer si dur (fara sa-mi jigniti munca pentru ca totusi m-am straduit)
Dragostea este otrava, iar otrava ucide. Ceea ce unul simte, celalalt neaga cu infrigurare. Ea nu crede in iubire, el nu se poate satura de acest concept. Aleg sa se descopere cu ajutorul pianului, se resping cu ajutorul vioarei si se predau unul celuilalt prin muzica. Oare exista speranta pentru el si incredere pentru ea? Ethan si Charlotte sunt protagonistii acestei povesti despre o iubire imposibila in termeni morali si atat de posibila in lumea lor.
Sonata numărul zero
Stau la masa de stejar, pictată cu vopsea albă, pe scaunul de acelaşi fel. Chiar dacă culoarea este spălăcită acum şi şi-a pierdut strălucirea, în memoria mea, totul a rămas neschimbat. Închid ochii şi rememorez trecutul. Imagini încărcate cu greutatea regretelor mă împiedică să rămân lucidă şi astfel întrerup procesul. Privesc cu atenţie în jurul meu, zâmbind melancolic.
Conacul vechi al altei vieţi mă priveşte la rândul lui, surâzând îmbătrânit, scuzându-se parcă pentru că este plin de praf. Nu mai arată aşa cum mi-l aminteam, acum adăposteşte singurătatea şi nostalgia clipelor trecute, nu mai are loc pentru persoane. Ferestrele sunt sparte, lipsite de protecţie. Pereţii au crăpat, iar vopseaua s-a cojit de pe întreaga lui suprafaţă, dar, într-un fel, aerul de demult se află încă acolo. Chiar dacă iedera îl îmbracă acum în zdrenţe, el este acelaşi din anii plini de glorie. Dau pălăria albă ce-mi acoperă capul la o parte şi mă înclin în faţa măreţiei sale distruse.
Ochii verzi pleacă mai departe, descoperind împrejurimile încetul cu încetul. Iarba a crescut sălbatică peste liniştea curţii, cucerind-o în totalitate. Are vârfurile veştejite şi mă întristează pentru că profanează frumuseţea pianului ce se află nu departe de uşa principală a conacului.
Îmi întorc capul de acolo pentru că aceea este partea pe care nu vreau să mi-o amintesc încă. Amânarea timpului este într-adevăr o laşitate, dar pentru mine este în acelaşi timp o necesitate. Ochii mi se opresc asupra mesei de stejar. Cunosc deja fiecare părticică a acestei împrejurimi pentru că mi-a aparţinut cândva. Surâd şi încep să contemplu trecutul.
Nu cred în iubire. Încă de când am înţeles termenul acestei concepţii, mi-am spus că nu există aşa ceva. Să renunţi la tot de dragul persoanei importante pentru tine... în niciun caz nu este posibil. Oamenii sunt egoişti, nu vor decât să-şi satisfacă dorinţele şi nu dau doi bani pe cei din jurul lor. Cum ar putea exista într-o asemenea lume un sentiment pur ca acela? Nu, mi se pare absurd să afirm altceva decât că dragostea nu există. Nimeni nu mă poate convinge de contrariu.
El, în schimb, nu se satură de acest concept. Crede că iubirea se află în fiecare fiinţă vie, doar că nu ştiu eu să o găsesc. De fiecare dată când aduce vorba de aşa ceva, îi râd în faţă. Asta demonstrează cât de puţin ştie despre mine. Aroganţa lui mă calcă pe nervi, iar calmul meu insipid îl face violent. Suntem atât de diferiţi încât doar gândul de a ne afla în aceeaşi cameră ne provoacă greaţă. Cuvintele celuilalt nu ne pătrund în minte niciodată, dar muzica da. Fiecare notă elegantă a viorii lui are ecou în fiecare clapă a pianului pe care o ating. Numele lui şi numele meu sunt cântate cu eleganţa viorii şi pasiunea pianului.
Mă gândesc la o poveste faimoasă atunci când îl întâlnesc, doar că toate astea sunt atât de diferite de sfârşitul iubirii din "Frumoasa şi Bestia". El este cu mult deasupra Bestiei, depăşind violenţa şi comportamentul acesteia, iar eu... nu pot fi Belle nici dacă aş vrea. Şi atunci, de ce pluteşte această pasiune în jurul nostru de fiecare dată când privirile ni se întâlnesc, iar buzele se mişcă uşor, fără cuvinte?
Nu cred în iubire, dar asta nu m-a împiedicat să mă implic în această poveste de dragoste pe cât de imposibilă, pe atât de existentă!