Vex.
07-01-11, 17:49
Păi, ştiu că sunt începătoare şi aşa mai departe, dar imi voi posta unele din micile mele lucrări şi sper că o să va placă. Nu e scuză că-s începătoare, ba chiar aş vrea să-mi spuneţi sincer părerile voastre despre lucrări, ce-am greşit şi ce nu v-a plăcut, sau v-a plăcut. Cum numai am nimic de spus, voi spune doar:
Lectură Plăcută !
P.S. Te iubesc !
Am văzut-o, am plăcut-o şi am pierdut-o .
Dragostea, un sentiment mai puternic decât orice altul. Sentimentul care îţi dă încredere, care te face să zâmbeşti, şi-n acelaşi timp să plângi. Este plăcut, îţi dă aceea senzaţie de plutire, de parcă ai fi superior celorlalţi, de parcă ai luat cel mai bun drog.
Te simţi aşa doar atunci când iubeşti pur, adevărat, nu în batjocură, cum o fac unii. Dar aceasta iubire o poţi vedea, o poţi plăcea, şi-n acelaşi timp s-o pierzi mai repede decăt atunci când ai văzut-o. Te poţi îndrăgosti într-o secundă, până la urmă dragostea nu are timp sau limite.
E ilogică, dar al naibii de reală.
Doar pentru tine am simţit aşa ceva.
Îmi şi amintesc prima zi când te-am zărit. Erai aşa frumoasă, cu parul auriu ce-ţi aluneca uşor pe umeri, iar aceea privire caldă, un safir preţios, urmărea cu o urma de curiozitate fiecare trecător din parc. Poate că în accea zi soarele ieşise afară doar pentru a te vedea pe tine, doar pentru a-şi răsfăţa privirea cu frumuseţea ta.
Stăteai pe banca vopsită în galben, desigur, culoarea începuse să se ducă, dar tu îi dădeai un aer special. Zâmbeai sincer, având ambele palme puse în poală şi parcă te gândeai la ceva. Poate că te gândeai la mine, puştiul ce nu avea mai mult de şaisprezece ani. Da, atunci simţisem cu adevărat dragostea adevărată şi acel moment îmi rămăsese în minte toată săptămâna, chiar şi acum îl mai ţin minte, la douăzeci şi şase de ani.
Glasul tău suna cu cel al unui înger.
Când te-am auzit vorbind prima dată mi-am dorit să am un buton "repet" pe care să apăs când vreau să te aud. Vroiam să-ţi ţin vocea numai pentru mine, eram aşa egoist, iar tu nici măcar nu-mi acordai atenţie.
Treceai pe lângă mine fără să mă priveşti, fără să-mi arunci măcar un zâmbet sau o privire. Dar eu continuam să te iubesc în taină şi să te privesc mereu, să-ţi minte fiecare gest, fiecare vorbă.
Continuam să-ţi fiu alături în secret, chiar dacă tu nu mă cunoşteai.
Doar după ani mi-am dat seama de adevăr.
Terminasem liceul, iar tu te hotărâsei să pleci din micul orăşel la New York. De ce, iubito ? De ce să faci una ca asta ? Doar în urmă cu câteva zile venisei cu mine la bal, doar în accea seară mă sărutasei cu pasiune arzătoare. Momente de adevăr pur, de iubire adevărată ce nu avea să se stingă vreo data.
Dar cum niciodata aceste momente nu durau până la nesfârşit, tu trebuise să-mi strici visele contruite cu atâta dragoste până atunci. Trebuise să-mi spui că pleci, că viaţa ta nu e aici, e acolo, în oraşul tuturor viselor împlinite, oraşul ce mi te luase. Ce mă facuse să-ţi spun adio tocmai când reuşisem să te cunosc mai bine.
Atunci am aflat adevărul crud. Dragostea durea ! Durea mai rău ca un cuţit învârtit în rană, mai rău ca iubirea neîmpărtăşită. Să spui acel cuvând nenorocit celui pe care îl iubeai, durea foarte tare. Să-ţi curmi sentimenele era cel mai crud lucru din lume făcut de un om. Sau poate aşa credeam eu, poate că pe atunci exageram nebuneşte de mult.
Ani au pălit, dar focul meu încă ardea.
Nu se stinsese, încă ardea în sufletul meu ne-atins, păzit de suferinţele vieţii şi eşecurile de care, ca orice om, avusesem parte. Trecuseră ani buni, ani în care eu nu te mai văzusem, numai ştiusem absolut nimic de tine, doar că ai ajuns cunoscută în lumea modei. Era şi normal, ţinând cont de faptul că tu mereu arătai bine, indiferent de situaţie.
Şi-ntr-o zi, oarecare, am vizitat din nou parcul în care te văzusem prima dată. Am trecut pe lângă banca pe care stătusei, şi parcă fără tine era aşa de pustie şi mâhnită, încât ceva te făcea se de îndepărtezi de biata de ea.
Dar tu, iubita mea, ai apărut.
M-am aşezat şi eu pe ea, fără să-mi pese că ar fi fost ocupată sau nu. Mi-am proptit cotul de genunchi, şi capul în palmă, apoi m-am uitat peste tot, de parcă te căutam cu privirea. Aşteptam să vi tu, să zâmbeşti cum o făceai de obicei şi să te aşezi lângă mine, măcar spunându-mi un simplu „bună” .
Dar nu venea, nu vroia să vină poate. De fapt, eu nu-mi dădeam seama de realitatea crudă şi nenorocită. Ea era în New York, iar eu în micul orăşel. Din nou m-am uitat prin împrejurimi, şi cineva s-a aşezat lângă mine.
Plutea în jut un parfum dulceag de trandafir, iar pletele blondine al domnişoarei ce se aşezase îmi păreau destul de cunoscute. Şi-a întors privirea albăstruie către mine şi a zâmbit sincer, cald.
P.S. Te iubesc !
Aşa mi se încheie scrisoarea, draga mea iubită, ce în adevărat nu ai fost niciodată, poate decât ascunsă în sufletul meu. N-am vrut vreodată să-ţi uit zâmbetele ce mi le aruncai din când în când sau privirile sincere şi pline de iubire. N-am vrut, şi nici n-am să fac asta. Doar tu m-ai învăţat ce-i dragostea în adevăratul sens al cuvântului, tu ai ştiut să faci ce altele nu vor şti vreodată, m-ai iubit, poate fără să-mi arăţi. Sper că aşa a fost, şi că ai plecat de lângă mine pentru că poate n-ai vrut să sufăr, cine ştie. Când vei primi aceasta foaie, ce poate pentru tine n-are vreun sens sau însemnare, te rog, dă-mi măcar un semn că nu m-ai uitat. Că am rămas pentru tine acelăşi puşti care te ajuta la căratul cărţilor în liceu, ce-ţi zâmbea când uni profesori te mustrau pentru câte-o greşeala făcută, ce într-un fel frumos, ţi-a fost fidel mereu.
***
Am lăsat hârtia băgată finuţ într-un plic alb pe piatra de mormânt, privind cu ochii înceţoşaţi de lacrimi amare numele inscripţionat. Înghiţind în sec, mi-am plimbat buricele degetelor pe literele frumos gravate, apoi imaginea ta, a unui înger dispărut dintre oamenii, mi-a umplut mintea, făcându-mă să-mi aduc aminte că tu vei fi mereu acolo, în sufletul meu, şi mă vei iubi în taină, aşa cum eu am făcut-o în toţi aceşti ani, fără a-ţi cere ceva schimb.
Mi-am şters picăturile de pe obraz, apoi m-am ridicat, îndreptându-mă de spate, uitându-mă drept înainte, vrând oarecum să las în spate suferinţa provocată de moartea ta.
Pentru că şi aşa, dragostea poate mă va vizita încă o dată, şi atunci când o va face, voi avea grijă să n-o mai pierd.
Lectură Plăcută !
P.S. Te iubesc !
Am văzut-o, am plăcut-o şi am pierdut-o .
Dragostea, un sentiment mai puternic decât orice altul. Sentimentul care îţi dă încredere, care te face să zâmbeşti, şi-n acelaşi timp să plângi. Este plăcut, îţi dă aceea senzaţie de plutire, de parcă ai fi superior celorlalţi, de parcă ai luat cel mai bun drog.
Te simţi aşa doar atunci când iubeşti pur, adevărat, nu în batjocură, cum o fac unii. Dar aceasta iubire o poţi vedea, o poţi plăcea, şi-n acelaşi timp s-o pierzi mai repede decăt atunci când ai văzut-o. Te poţi îndrăgosti într-o secundă, până la urmă dragostea nu are timp sau limite.
E ilogică, dar al naibii de reală.
Doar pentru tine am simţit aşa ceva.
Îmi şi amintesc prima zi când te-am zărit. Erai aşa frumoasă, cu parul auriu ce-ţi aluneca uşor pe umeri, iar aceea privire caldă, un safir preţios, urmărea cu o urma de curiozitate fiecare trecător din parc. Poate că în accea zi soarele ieşise afară doar pentru a te vedea pe tine, doar pentru a-şi răsfăţa privirea cu frumuseţea ta.
Stăteai pe banca vopsită în galben, desigur, culoarea începuse să se ducă, dar tu îi dădeai un aer special. Zâmbeai sincer, având ambele palme puse în poală şi parcă te gândeai la ceva. Poate că te gândeai la mine, puştiul ce nu avea mai mult de şaisprezece ani. Da, atunci simţisem cu adevărat dragostea adevărată şi acel moment îmi rămăsese în minte toată săptămâna, chiar şi acum îl mai ţin minte, la douăzeci şi şase de ani.
Glasul tău suna cu cel al unui înger.
Când te-am auzit vorbind prima dată mi-am dorit să am un buton "repet" pe care să apăs când vreau să te aud. Vroiam să-ţi ţin vocea numai pentru mine, eram aşa egoist, iar tu nici măcar nu-mi acordai atenţie.
Treceai pe lângă mine fără să mă priveşti, fără să-mi arunci măcar un zâmbet sau o privire. Dar eu continuam să te iubesc în taină şi să te privesc mereu, să-ţi minte fiecare gest, fiecare vorbă.
Continuam să-ţi fiu alături în secret, chiar dacă tu nu mă cunoşteai.
Doar după ani mi-am dat seama de adevăr.
Terminasem liceul, iar tu te hotărâsei să pleci din micul orăşel la New York. De ce, iubito ? De ce să faci una ca asta ? Doar în urmă cu câteva zile venisei cu mine la bal, doar în accea seară mă sărutasei cu pasiune arzătoare. Momente de adevăr pur, de iubire adevărată ce nu avea să se stingă vreo data.
Dar cum niciodata aceste momente nu durau până la nesfârşit, tu trebuise să-mi strici visele contruite cu atâta dragoste până atunci. Trebuise să-mi spui că pleci, că viaţa ta nu e aici, e acolo, în oraşul tuturor viselor împlinite, oraşul ce mi te luase. Ce mă facuse să-ţi spun adio tocmai când reuşisem să te cunosc mai bine.
Atunci am aflat adevărul crud. Dragostea durea ! Durea mai rău ca un cuţit învârtit în rană, mai rău ca iubirea neîmpărtăşită. Să spui acel cuvând nenorocit celui pe care îl iubeai, durea foarte tare. Să-ţi curmi sentimenele era cel mai crud lucru din lume făcut de un om. Sau poate aşa credeam eu, poate că pe atunci exageram nebuneşte de mult.
Ani au pălit, dar focul meu încă ardea.
Nu se stinsese, încă ardea în sufletul meu ne-atins, păzit de suferinţele vieţii şi eşecurile de care, ca orice om, avusesem parte. Trecuseră ani buni, ani în care eu nu te mai văzusem, numai ştiusem absolut nimic de tine, doar că ai ajuns cunoscută în lumea modei. Era şi normal, ţinând cont de faptul că tu mereu arătai bine, indiferent de situaţie.
Şi-ntr-o zi, oarecare, am vizitat din nou parcul în care te văzusem prima dată. Am trecut pe lângă banca pe care stătusei, şi parcă fără tine era aşa de pustie şi mâhnită, încât ceva te făcea se de îndepărtezi de biata de ea.
Dar tu, iubita mea, ai apărut.
M-am aşezat şi eu pe ea, fără să-mi pese că ar fi fost ocupată sau nu. Mi-am proptit cotul de genunchi, şi capul în palmă, apoi m-am uitat peste tot, de parcă te căutam cu privirea. Aşteptam să vi tu, să zâmbeşti cum o făceai de obicei şi să te aşezi lângă mine, măcar spunându-mi un simplu „bună” .
Dar nu venea, nu vroia să vină poate. De fapt, eu nu-mi dădeam seama de realitatea crudă şi nenorocită. Ea era în New York, iar eu în micul orăşel. Din nou m-am uitat prin împrejurimi, şi cineva s-a aşezat lângă mine.
Plutea în jut un parfum dulceag de trandafir, iar pletele blondine al domnişoarei ce se aşezase îmi păreau destul de cunoscute. Şi-a întors privirea albăstruie către mine şi a zâmbit sincer, cald.
P.S. Te iubesc !
Aşa mi se încheie scrisoarea, draga mea iubită, ce în adevărat nu ai fost niciodată, poate decât ascunsă în sufletul meu. N-am vrut vreodată să-ţi uit zâmbetele ce mi le aruncai din când în când sau privirile sincere şi pline de iubire. N-am vrut, şi nici n-am să fac asta. Doar tu m-ai învăţat ce-i dragostea în adevăratul sens al cuvântului, tu ai ştiut să faci ce altele nu vor şti vreodată, m-ai iubit, poate fără să-mi arăţi. Sper că aşa a fost, şi că ai plecat de lângă mine pentru că poate n-ai vrut să sufăr, cine ştie. Când vei primi aceasta foaie, ce poate pentru tine n-are vreun sens sau însemnare, te rog, dă-mi măcar un semn că nu m-ai uitat. Că am rămas pentru tine acelăşi puşti care te ajuta la căratul cărţilor în liceu, ce-ţi zâmbea când uni profesori te mustrau pentru câte-o greşeala făcută, ce într-un fel frumos, ţi-a fost fidel mereu.
***
Am lăsat hârtia băgată finuţ într-un plic alb pe piatra de mormânt, privind cu ochii înceţoşaţi de lacrimi amare numele inscripţionat. Înghiţind în sec, mi-am plimbat buricele degetelor pe literele frumos gravate, apoi imaginea ta, a unui înger dispărut dintre oamenii, mi-a umplut mintea, făcându-mă să-mi aduc aminte că tu vei fi mereu acolo, în sufletul meu, şi mă vei iubi în taină, aşa cum eu am făcut-o în toţi aceşti ani, fără a-ţi cere ceva schimb.
Mi-am şters picăturile de pe obraz, apoi m-am ridicat, îndreptându-mă de spate, uitându-mă drept înainte, vrând oarecum să las în spate suferinţa provocată de moartea ta.
Pentru că şi aşa, dragostea poate mă va vizita încă o dată, şi atunci când o va face, voi avea grijă să n-o mai pierd.