ritsu4me
03-12-10, 20:02
Acesta este prima poveste pe care o postez pe acest forum. Este o creatie proprie si nu a mai fost publicata pe alt forum. Este inca in lucru, asa ca astept pareri legate de text, oricum ar fi ele si critici pentru a ma putea ajuta sa o pot termina intr-un mod cat mai reusit.
Accept orice tip de critica, de preferinta constructiva, insa nu si atac la persoana, doar la textul scris. Povestea va fi impartita pe capitole.
Locurile si personajele sunt pur fictionale.
Cam atat momentan. So enjoy ;)
Nu sunt un super-erou
Capitolul 1
O privire înapoi pe fereastra prăfuită a maşinii şi ştiam că avea să fie de ajuns. Acesta avea să fie un rămas bun şi totodată un bine ai venit. Întorsesem încă odată pagina vieţii mele şi simţeam că nu am regrete, era doar un prag ce îl depăşisem aşa cum simţisem nevoia, cu un zâmbet, nostalgic poate, însă deloc dureros. O priveam cum se îndepărtează, cum trupul ei devine un simplu contur, apoi doar o umbră, dispărând după primul colţ. Era vorba de Shanell, fosta mea prietenă, iar in spatele ei chipurile prietenilor mei din copilărie, Jason şi Sam. Poate că aveau să-mi lipsească toate acele clipe petrecute împreună, toate acele nebunii de copii, căci cu siguranţă avusesem o copilărie intensă, însă acum nu, acum eram mai linistit decât niciodată. Deşi Shannel a plâns când am plecat ştiam că mâine se va simţi mai bine, poate că altcineva o va încălzi şi îmbrăţişa în locul meu, aşa că nu regretam nimic.
Mama îşi întoarse privirea şi îmi zâmbi dorind parcă să mă încurajeze, însă nu aveam nevoie de asta, am ridicat doar din umeri şi mi-am scos pachetul de ţigări, simţeam nevoia să mă ocup de ceea ce-mi place cel mai mult, să fumez. Poate că eram un dezastru cum susţineau părinţii mei, însă chiar îmi trăiam viaţa aşa cum doream, la maxim.
-Fără ţigări în maşina mea, tinere! îmi zise tata pe un ton morocănos, aşa că am deschis fereastra şi am aruncat ţigarea.
Până la urma asta aveam să las în urmă, un zâmbet şi o ţigare neterminată. Acum aveam să încep un nou capitol, aveam să îmi fac noi prieteni şi poate să cunosc lucruri noi. Mama strâmbă din nas privindu-mă cum râd uşor, apoi îşi întoarse privirea înainte gândindu-se probabi, de ce nu pot să fiu şi eu un băiat mai responsabil, poate mai sentimental, sau cel puţin o fată? Eram deja obişnuit cu regretele ei aşa că nu mă mai deranjau nici măcar reproşurile ce i le arunca tatei.
-Vezi ce a ajuns? Nici măcar nu îl deranjează că o fată plânge acolo sau că prietenii săi probabil vor fi singuri. Trebuia să fie un fustangiu ca şi tatăl lui. Ce am făcut oare să merit asta? se întrebă în final, ducându-şi teatral capul în mâini.
-Dacă te consolează cu ceva, să ştii că am moştenit şi ironia ta, mamă! i-am spus, începând să râd, iar tata m-a acompaniat.
Cu siguranţă că îi călcam tatălui meu pe urme, deşi speram să nu o fac până la capăt. Telefonul îmi sună atrăgându-mi atenţia, era probabil prietena mea numărul doi. Nu era importantă ca şi Shanell bineînţeles, însă era şi ea prezentă în viaţa mea. I-am răspuns răzând.
-Salut, iubire. Care e noutatea?
-Hei, să ştii că nu eşti corect. Am auzit că te muţi astăzi, de ce nu ai venit şi pe la mine? Nici nu ştii cât de singură mă simt.
-Tu singură? Aproape era să te cred. Poate o să trec pe la tine, în câteva luni, când o să am nevoie de companie, o să mă primeşti, nu? Apropo salută-l pe Thad, ştiu că-i acolo, i se aud geamătele de la o poştă, se pare că nu eşti prea blândă cu el.
-La dracu' cu tine, scumpule! îmi zise şi îmi închise telefonul.
Mama mă privi furioasă, probabil că avea să-mi repete că nu aşa se vorbeşte cu părinţii de faţă, împreună cu acel discurs plictisitor din care reiese că trebuie să îţi respecţi părinţii, până avem să ajungem în New Jessie. Ce tipic pentru un adolescent ca mine de şaptisprezece ani, în ultimul an de liceu, să mă mut cu familia într-un nou oraş.
Probabil aveam să mă mut singur de îndată ce ajungem, însă pentru siguranţa părinţilor mei era mai indicat să fiu mai aproape. Ultima dată când i-am zis mamei că doresc să rămân în oraş sau să mă mut în alt oraş şi să locuiesc singur, a făcut o criză de nervi şi m-a mai şi încuiat în cameră. Noroc însă că există ferestrele. Deşi nu ştiu dacă aş mai vrea să mai încerc odată acea ieşire, aproape mi-am rupt gâtul după ce am alunecat de pe pervazul de la etajul trei. Am strâmbat din nas la această amintire, cu siguranţă nu era întocmai ceva plăcut.
Mi-am scos mp3-ul şi am dat drumul la muzică, lăsând muzica să-mi inunde simţurile, adoram această senzaţie, aşa că m-am lăsat pierdut în vârtejul simţurilor şi al muzicii.
Însă după câteva ore în care simţeam muzica prin mine şi mimam uşor melodiile ce le ascultam, maşina se opri brusc, astfel încât am zburat cu capul în scaunul mamei.
-Ce naiba...
Atât am apucat să spun încercând să îmi revin în simţuri. Am sesizat că tata a deschis uşa, iar mama începu să tremure destul de tare, speriată ducându-şi mâinile la faţă.
-Ce s-a întâmplat? Mamă te simţi bine? am întrebat-o încercând să o zgudui, însă privirea îi era înainte.
Am privit şi eu în aceaşi direcţie, spre parbriz care era crăpat.
-Tatăl tău a lovit o persoană...
Accept orice tip de critica, de preferinta constructiva, insa nu si atac la persoana, doar la textul scris. Povestea va fi impartita pe capitole.
Locurile si personajele sunt pur fictionale.
Cam atat momentan. So enjoy ;)
Nu sunt un super-erou
Capitolul 1
O privire înapoi pe fereastra prăfuită a maşinii şi ştiam că avea să fie de ajuns. Acesta avea să fie un rămas bun şi totodată un bine ai venit. Întorsesem încă odată pagina vieţii mele şi simţeam că nu am regrete, era doar un prag ce îl depăşisem aşa cum simţisem nevoia, cu un zâmbet, nostalgic poate, însă deloc dureros. O priveam cum se îndepărtează, cum trupul ei devine un simplu contur, apoi doar o umbră, dispărând după primul colţ. Era vorba de Shanell, fosta mea prietenă, iar in spatele ei chipurile prietenilor mei din copilărie, Jason şi Sam. Poate că aveau să-mi lipsească toate acele clipe petrecute împreună, toate acele nebunii de copii, căci cu siguranţă avusesem o copilărie intensă, însă acum nu, acum eram mai linistit decât niciodată. Deşi Shannel a plâns când am plecat ştiam că mâine se va simţi mai bine, poate că altcineva o va încălzi şi îmbrăţişa în locul meu, aşa că nu regretam nimic.
Mama îşi întoarse privirea şi îmi zâmbi dorind parcă să mă încurajeze, însă nu aveam nevoie de asta, am ridicat doar din umeri şi mi-am scos pachetul de ţigări, simţeam nevoia să mă ocup de ceea ce-mi place cel mai mult, să fumez. Poate că eram un dezastru cum susţineau părinţii mei, însă chiar îmi trăiam viaţa aşa cum doream, la maxim.
-Fără ţigări în maşina mea, tinere! îmi zise tata pe un ton morocănos, aşa că am deschis fereastra şi am aruncat ţigarea.
Până la urma asta aveam să las în urmă, un zâmbet şi o ţigare neterminată. Acum aveam să încep un nou capitol, aveam să îmi fac noi prieteni şi poate să cunosc lucruri noi. Mama strâmbă din nas privindu-mă cum râd uşor, apoi îşi întoarse privirea înainte gândindu-se probabi, de ce nu pot să fiu şi eu un băiat mai responsabil, poate mai sentimental, sau cel puţin o fată? Eram deja obişnuit cu regretele ei aşa că nu mă mai deranjau nici măcar reproşurile ce i le arunca tatei.
-Vezi ce a ajuns? Nici măcar nu îl deranjează că o fată plânge acolo sau că prietenii săi probabil vor fi singuri. Trebuia să fie un fustangiu ca şi tatăl lui. Ce am făcut oare să merit asta? se întrebă în final, ducându-şi teatral capul în mâini.
-Dacă te consolează cu ceva, să ştii că am moştenit şi ironia ta, mamă! i-am spus, începând să râd, iar tata m-a acompaniat.
Cu siguranţă că îi călcam tatălui meu pe urme, deşi speram să nu o fac până la capăt. Telefonul îmi sună atrăgându-mi atenţia, era probabil prietena mea numărul doi. Nu era importantă ca şi Shanell bineînţeles, însă era şi ea prezentă în viaţa mea. I-am răspuns răzând.
-Salut, iubire. Care e noutatea?
-Hei, să ştii că nu eşti corect. Am auzit că te muţi astăzi, de ce nu ai venit şi pe la mine? Nici nu ştii cât de singură mă simt.
-Tu singură? Aproape era să te cred. Poate o să trec pe la tine, în câteva luni, când o să am nevoie de companie, o să mă primeşti, nu? Apropo salută-l pe Thad, ştiu că-i acolo, i se aud geamătele de la o poştă, se pare că nu eşti prea blândă cu el.
-La dracu' cu tine, scumpule! îmi zise şi îmi închise telefonul.
Mama mă privi furioasă, probabil că avea să-mi repete că nu aşa se vorbeşte cu părinţii de faţă, împreună cu acel discurs plictisitor din care reiese că trebuie să îţi respecţi părinţii, până avem să ajungem în New Jessie. Ce tipic pentru un adolescent ca mine de şaptisprezece ani, în ultimul an de liceu, să mă mut cu familia într-un nou oraş.
Probabil aveam să mă mut singur de îndată ce ajungem, însă pentru siguranţa părinţilor mei era mai indicat să fiu mai aproape. Ultima dată când i-am zis mamei că doresc să rămân în oraş sau să mă mut în alt oraş şi să locuiesc singur, a făcut o criză de nervi şi m-a mai şi încuiat în cameră. Noroc însă că există ferestrele. Deşi nu ştiu dacă aş mai vrea să mai încerc odată acea ieşire, aproape mi-am rupt gâtul după ce am alunecat de pe pervazul de la etajul trei. Am strâmbat din nas la această amintire, cu siguranţă nu era întocmai ceva plăcut.
Mi-am scos mp3-ul şi am dat drumul la muzică, lăsând muzica să-mi inunde simţurile, adoram această senzaţie, aşa că m-am lăsat pierdut în vârtejul simţurilor şi al muzicii.
Însă după câteva ore în care simţeam muzica prin mine şi mimam uşor melodiile ce le ascultam, maşina se opri brusc, astfel încât am zburat cu capul în scaunul mamei.
-Ce naiba...
Atât am apucat să spun încercând să îmi revin în simţuri. Am sesizat că tata a deschis uşa, iar mama începu să tremure destul de tare, speriată ducându-şi mâinile la faţă.
-Ce s-a întâmplat? Mamă te simţi bine? am întrebat-o încercând să o zgudui, însă privirea îi era înainte.
Am privit şi eu în aceaşi direcţie, spre parbriz care era crăpat.
-Tatăl tău a lovit o persoană...