SlowDownGod
19-11-10, 17:29
Cum am destul de mult timp liber ca să fac poveşti, fie ele şi one-shoturi, voi posta aici cele câteva piese făcute de mine.
Critica: dacă se poate să fie dură, chiar v-aş mulţumi :D
Nebunia Albă
Groază! Furie! Durere! Disperare! Mâhnire! Iubire! Şi apoi nimic. Un ciclu nesfârşit. Un ciclu al ororilor sufleteşti. Şi unde duc acestea? La moarte! Dar ce fel de moarte? Una albă, a nebuniei pure.
Se agita, prins în capcana propriei conştiinţe, legat cu chingi, imobilizat de către semenii lui. Se zbătea, urlând obscenităţi, dorind moartea celor care îl izolaseră în acest iad alb. Răcnea către duhuri şi spirite ce existau doar în mintea lui, cerând dreptate, implorând eliberarea. Dar nu i se răspundea din nici o parte.
Atunci îşi izbi corpul de uşa capitonată, crezând că forţa brută ce exista totuşi în el îl va scăpa de chinurile la care era supus, crezând că doar trecând de partea cealaltă a pragului va scăpa de demonii care râdeau în fundal, întinzându-şi degetele scheletice şi pline de sânge către el. Degete ca ale celor doi părinţi care îl maltrataseră atâţia ani. Degete firave, lungi, cu unghii curbate care aşteptau să îl înhaţe şi să îi rupă carnea. Degete mânjite de sânge atunci când el îi înjunghiase, scârbit şi înnebunit pe deplin de grozăviile la care fusese martor.
Ţipa, deznădăjduit, către cei aflaţi pe coridoare, cerând libertate, căci pereţii albi ai celulei păreau să îl sufoce. Cum nimeni nu părea să îl audă, deşi vedea neliniştea, ba chiar şi mila de pe chipurile lor, furia îl copleşi.
Se întoarse pe călcâie, alergând dintr-un colţ în altul, muncindu-se să scape de jacheta pe care o purta. Îi era cald, iar setea devenise o nevoie aproape psihică. Muşcându-şi buzele până la sânge continuă să se izbească ba de un perete, învelit în acea masă pluşată albă, ba de altul, scâncind mereu. Nu îl durea, dar parcă ar fi preferat usturimea unei lovituri în locul liniştii depline care îl împresura.
Obosi repede, dar nu se dădu bătut. Iadul acesta alb nu îl va ţine captiv prea mult timp. Nu făcuse nimic rău. Doar le luase viaţa celor doi asupritori ai săi. Nu dorise decât ca totul să înceteze. Nu mai dorise mângâierile soioase şi perverse, sau muncile grele la care era supus. Nu mai dorise jocurile sexuale impertinente din partea celor doi. Voise să scape, să fugă către o lume mai bună. O lume care să îi înţeleagă suferinţa, care să îl asculte. În schimb, nimerise aici.
Urletele sale agonice se transformară, treptat, în mici scâncete dureroase, iar el căzu în genunchi. Nu era prima dată când îl închideau aici, şi ştia că, oricât s-ar zbate, albul din jurul lui nu se va diminua. Intensitatea dureroasă pe care o aveau pereţii nu va dispărea, aşa că închise ochii. Şi se concentră.
Se concentră să alunge nălucile înfometate care se apropiau de el. Deja le simţea respiraţiile fetide mângâindu-i pielea. Dacă ar fi deschis ochii, probabil că le-ar fi văzut şi chipurile respingătoare care îi zâmbeau sardonice, dar nu le dădu satisfacţia asta. Continuă să se roage către un Dumnezeu care l-ar fi ascultat chiar dacă se afla în celula asta blestemată.
Se rugă ca ei să dispară. Se rugă ca iadul alb în care se afla să se transforme în altceva. Se rugă, iar şi iar, ca el să moară. Ştia că nu mai avea nici un viitor în această lume. Cine ar fi ascultat un nebun?
“Dar cine e mai nebun? Eu care încerc să scap de lumea asta spurcată, sau voi care ignoraţi tot şi vă uitaţi cu superioritate la mine!? Cine e mai nebun? “ şi râsul începu să îi gâlgâie în piept.
Nu mai avea decât o singură scăpare... Dar ea întârzia să apară.
O boare rece îi mângâie pielea, îngheţându-i broboanele de sudoare, alungând spiritele rele care salivau după sufletul lui. Dar el nu îndrăzni să deschidă ochii. Cine era? Nu mai conta! Avea să scape? Un nebun nu scapă niciodată! Dar era el nebun cu adevărat? Nu, dar oricum nu mai avea nici un sens. Ori aici, ori afară, totul avea să fie la fel.
Un murmur slab sparse liniştea apăsătoare. O atingere rece rupse vălul subţine al apatiei în care se învelise de bună voie. Curiozitatea învinse. Deschise ochii. O figură blândă, zâmbitoare se apropie de el. Era perfectă, oricine ar fi fost. Însă, Groaza îl trezi din contemplarea noului venit, iar el se târî neputincios spre spatele cămăruţei.
Alb! Prea mult alb! O moarte albă! Tremurând, cu lacrimile curgând şiroaie pe obrajii îngălbeniţi de frică, nu reuşi să articuleze nici măcar un cuvânt. Nu dorea o astfel de moarte. Orice numai ea nu!
Dar nici de data asta nu fu ascultat, iar mâna, osoasă, aproape scheletică, cu unghii lungi, se întinse spre el, apucându-l de gât.
-Cu toţii suntem datori cu o moarte, Sebastian! A ta va fi mai blândă şi mai albă decât toate celelalte. Acordă un elogiu nebuniei tale, căci numai ea ţi-a făurit un astfel de destin.
Şi totul se termină cu aceste ultime cuvinte.
Gâtul îi fu frânt, întors într-un unghi nefiresc, iar sufletul său se desprinse din carcera albă în care fusese întemniţat şi pluti către Iadul care îi fusese hărăzit. Cei care îl descoperiră a doua zi, nici nu se mirară de moartea sa. Nimic nu îi mai înspăimânta.
Nebunii albi pot face orice.
Critica: dacă se poate să fie dură, chiar v-aş mulţumi :D
Nebunia Albă
Groază! Furie! Durere! Disperare! Mâhnire! Iubire! Şi apoi nimic. Un ciclu nesfârşit. Un ciclu al ororilor sufleteşti. Şi unde duc acestea? La moarte! Dar ce fel de moarte? Una albă, a nebuniei pure.
Se agita, prins în capcana propriei conştiinţe, legat cu chingi, imobilizat de către semenii lui. Se zbătea, urlând obscenităţi, dorind moartea celor care îl izolaseră în acest iad alb. Răcnea către duhuri şi spirite ce existau doar în mintea lui, cerând dreptate, implorând eliberarea. Dar nu i se răspundea din nici o parte.
Atunci îşi izbi corpul de uşa capitonată, crezând că forţa brută ce exista totuşi în el îl va scăpa de chinurile la care era supus, crezând că doar trecând de partea cealaltă a pragului va scăpa de demonii care râdeau în fundal, întinzându-şi degetele scheletice şi pline de sânge către el. Degete ca ale celor doi părinţi care îl maltrataseră atâţia ani. Degete firave, lungi, cu unghii curbate care aşteptau să îl înhaţe şi să îi rupă carnea. Degete mânjite de sânge atunci când el îi înjunghiase, scârbit şi înnebunit pe deplin de grozăviile la care fusese martor.
Ţipa, deznădăjduit, către cei aflaţi pe coridoare, cerând libertate, căci pereţii albi ai celulei păreau să îl sufoce. Cum nimeni nu părea să îl audă, deşi vedea neliniştea, ba chiar şi mila de pe chipurile lor, furia îl copleşi.
Se întoarse pe călcâie, alergând dintr-un colţ în altul, muncindu-se să scape de jacheta pe care o purta. Îi era cald, iar setea devenise o nevoie aproape psihică. Muşcându-şi buzele până la sânge continuă să se izbească ba de un perete, învelit în acea masă pluşată albă, ba de altul, scâncind mereu. Nu îl durea, dar parcă ar fi preferat usturimea unei lovituri în locul liniştii depline care îl împresura.
Obosi repede, dar nu se dădu bătut. Iadul acesta alb nu îl va ţine captiv prea mult timp. Nu făcuse nimic rău. Doar le luase viaţa celor doi asupritori ai săi. Nu dorise decât ca totul să înceteze. Nu mai dorise mângâierile soioase şi perverse, sau muncile grele la care era supus. Nu mai dorise jocurile sexuale impertinente din partea celor doi. Voise să scape, să fugă către o lume mai bună. O lume care să îi înţeleagă suferinţa, care să îl asculte. În schimb, nimerise aici.
Urletele sale agonice se transformară, treptat, în mici scâncete dureroase, iar el căzu în genunchi. Nu era prima dată când îl închideau aici, şi ştia că, oricât s-ar zbate, albul din jurul lui nu se va diminua. Intensitatea dureroasă pe care o aveau pereţii nu va dispărea, aşa că închise ochii. Şi se concentră.
Se concentră să alunge nălucile înfometate care se apropiau de el. Deja le simţea respiraţiile fetide mângâindu-i pielea. Dacă ar fi deschis ochii, probabil că le-ar fi văzut şi chipurile respingătoare care îi zâmbeau sardonice, dar nu le dădu satisfacţia asta. Continuă să se roage către un Dumnezeu care l-ar fi ascultat chiar dacă se afla în celula asta blestemată.
Se rugă ca ei să dispară. Se rugă ca iadul alb în care se afla să se transforme în altceva. Se rugă, iar şi iar, ca el să moară. Ştia că nu mai avea nici un viitor în această lume. Cine ar fi ascultat un nebun?
“Dar cine e mai nebun? Eu care încerc să scap de lumea asta spurcată, sau voi care ignoraţi tot şi vă uitaţi cu superioritate la mine!? Cine e mai nebun? “ şi râsul începu să îi gâlgâie în piept.
Nu mai avea decât o singură scăpare... Dar ea întârzia să apară.
O boare rece îi mângâie pielea, îngheţându-i broboanele de sudoare, alungând spiritele rele care salivau după sufletul lui. Dar el nu îndrăzni să deschidă ochii. Cine era? Nu mai conta! Avea să scape? Un nebun nu scapă niciodată! Dar era el nebun cu adevărat? Nu, dar oricum nu mai avea nici un sens. Ori aici, ori afară, totul avea să fie la fel.
Un murmur slab sparse liniştea apăsătoare. O atingere rece rupse vălul subţine al apatiei în care se învelise de bună voie. Curiozitatea învinse. Deschise ochii. O figură blândă, zâmbitoare se apropie de el. Era perfectă, oricine ar fi fost. Însă, Groaza îl trezi din contemplarea noului venit, iar el se târî neputincios spre spatele cămăruţei.
Alb! Prea mult alb! O moarte albă! Tremurând, cu lacrimile curgând şiroaie pe obrajii îngălbeniţi de frică, nu reuşi să articuleze nici măcar un cuvânt. Nu dorea o astfel de moarte. Orice numai ea nu!
Dar nici de data asta nu fu ascultat, iar mâna, osoasă, aproape scheletică, cu unghii lungi, se întinse spre el, apucându-l de gât.
-Cu toţii suntem datori cu o moarte, Sebastian! A ta va fi mai blândă şi mai albă decât toate celelalte. Acordă un elogiu nebuniei tale, căci numai ea ţi-a făurit un astfel de destin.
Şi totul se termină cu aceste ultime cuvinte.
Gâtul îi fu frânt, întors într-un unghi nefiresc, iar sufletul său se desprinse din carcera albă în care fusese întemniţat şi pluti către Iadul care îi fusese hărăzit. Cei care îl descoperiră a doua zi, nici nu se mirară de moartea sa. Nimic nu îi mai înspăimânta.
Nebunii albi pot face orice.