Life
30-06-10, 21:59
Un nou fic, maah ! M'a lovit inspiratia ....Sper sa va placa . Oh, accept tot felu' de critici :D
Capitolul 1
“..Nu stiu cum ma vede lumea, dar eu insumi ma vad doar ca pe un copil care se joaca pe malul marii, incercand sa gaseasca din cand in cand o pietricica mai neteda sau o scoica mai frumoasa decat cele obisnuite, in timp ce imensul ocean al adevarului se afla nedescoperit in intregimea sa, inaintea [...] de Isaac Newton
Am crezut, candva, in vise si oameni. In vise credea orice copil fericit, care nu ducea parte de ignoranta si batjocoria oamenilor.
Da ! Asa crezusem si eu pana cand am devenit aceasta creautura plina de mister, invaluita intotdeauna de ura si facand sacrificii inutile.
In oameni am crezut pana cand am vazut realitatea cruda. Chiar daca eram doar o simpla faptura , neajutorata si eu am avut sentimente. Dar cine a crezut asta ?
Ei ? Nu cred ! Nimeni, vreodata in viata mea, nu mi-a dus lipsa, nu s-a gandit, ca poate, ma doare sufletul sa aflu ca lumea in care traiesc e invadata de aceste creaturi care iti sfasiau carnea, care priveau cu dispret omenirea si se credeau superiori, noua, muritorilor !
Chiar daca de mic copil am aflat ce se intampla, tot am crezut ca, poate, intr-o zi, acel inger, salvator de vieti, va veni sa ma scape din Iadul in care traiam . Dar n-a venit, m-a lasat sa plang in tacere si sa lupt cu acei demoni nemilosi, pana lesinam.
Si poate ca, nimeni nu credea ce spuneam, toti ma credeau o nebuna fara de frica, dar nu era asa. Spuneam adevarul, spuneam ca sfarsitul va veni, si ei, increzatori credeau ca pot castiga razboiul, ma jigneau si ma ignorau ca pe un animal mort, lasat in drum.
Asa ma simteam eu ! Ma simteam fara viata, eram goala, inima mea nu avea acele sentimente , nu mai avea , defapt, caci avusese cand puteam zambi si spune ca sunt om, fara frica de a fi sfasiata si aruncata pe o campie plina cu cadavrele celor dragi.
Si cum spuneam, am devenit una dintre ei . Cum ? Ei bine, nu stiu, n-am idée ce mi-a trecut prin cap in acel moment . Poate ca simteam nevoia sa ma alatur Intunericului, sau poate ma saturasem sa sper ca intr-o zi cineva ma va salva din acest Infern nesfarsit.
Si da ! Nu cred ca aveam sa-mi dau seama cum de-am vrut sa fiu transformata in aceasta creatura odioasa, fara de mila. Dar eu….eu eram altfel, eu mai aveam mila…si eu aproape ca-mi tradam “semeni” ! Cum ? Nu pot explica , nu cred ca as vrea ca secretul pe care il detin sa il afle toata lumea. Chiar daca nu e unul colosal, poate distruge aceasta lume plina de diavoli care macelaresc, fara de stire, suflete nevinovate. Suflete, care nici nu le-au facut nimic.
Asa s-a intamplat si cu scumpul meu frate, Alexiel…Avea numai sapte ani cand a fost ucis. Venea de la scoala cand bestia la prins. Am alergat incercand sa-l salvez, incercad sa-mi scap fratele din ghearele bestiei.
Inca imi aduc aminte ce spuneam , inca imi aduc aminte cum plangeam, cum incercam sa trag, dar parca bratele mele erau blocate, erau inutile.
Acum stiu ! Acum stiu de ce am vrut sa devin o creatura a noptii. Cand fratelui meu i-a fost smulsa din piept inima fara mila, la aruncat ca pe o carpa ponosita in ocean, si s-a indreptat spre mine cu pasi lini.
Incet, foarte incet , corpul sau isi revenea. Se transforma in om. Acel par dezordonat, negru, ochii rosii ca sangele…..M-au facut sa fug, sa alerg undeva unde nu aveam sa fiu gasita. Dar n-am reusit. M-a prins de mana si am simtit imediat aceea durere intepatoare in inima. Mi-l aminteam pe Alex cum tipa de durere. Am inceput sa tip, sa plang cu lacrimi care nu-si aveau rostul, dar aceea durere ma omora cate putin.
Bestia mi-a muscat spatele, sagele incepand sa navaleasca pe fata sa, aproape perfecta. Simteam cum muream, cum corpul meu se golea de lichidul rosiatic care ma tinea in viata.
Si am scapat. La ce ma refer? Nu stiu ! Dar stiu ca cineva sau ceva a omorat creatura si m-a salvat .
Am ramas cu o cicatrice pe intregul spate, si cu dureri ce inca ma chinuie noaptea in vise. In zilele in care spatele meu se refacea am plans si n-am mancat aproape deloc. Nu m-am imbolnavit, dar am simtit acele schimbari in corpul meu.
Mi-au crescut aripi negre, intr-o seara, iar in a doua pielea mea s-a albit foarte mult. Ochii din verde pur au prins culoarea zapezii. Parul din blond stralucitor a devenit alb pur. Eram frumoasa, perfecta. Parca eram un inger, dar….Eram un inger negru….Asa se numeau aceste creaturi nefaste. Ca lider n-am stiut niciodata si sper ca nu voi sti pe cine au.
Ma sperie gandul ca as putea da ochii cu “maretul demon” !
Chiar daca viata mea s-a schimbat radical am continuat sa merg inainte. Uneori omoram pentru ca asta era serviciul meu….Ce mai servici, nu ?
Alteori ma plimbam printre oameni, si simteam aceea nevoie de sange, acea pofta nebuneasca de a ucide…..Dar ma controlam, sau defapt incercam asta….
Le simteam privirile arzatoare , ma priveau ciudat, ca pe un monstru . Dar ce altceva eram? Nu asta eram si eu, nu eram si eu un monstru……Poate ca nu, poate ca da !
***
Imi intind bratele subtiri si lungi spre biroul inchis la culoare. Imi i-au fisele si ies din casa val-vartej. Parul alb, stralucitor arata ca zapada la lumina lunii. Cateva sunete se auzeau dinspre alea doamnei Geoffry…Erau greieri, isi cantau melodia de-nceput de nopate. Aerul era putin rece, dar m-am obijnuit repede. M-am urcat pe acopersicul casei si mi-am dat drumul……
Capitolul 1
“..Nu stiu cum ma vede lumea, dar eu insumi ma vad doar ca pe un copil care se joaca pe malul marii, incercand sa gaseasca din cand in cand o pietricica mai neteda sau o scoica mai frumoasa decat cele obisnuite, in timp ce imensul ocean al adevarului se afla nedescoperit in intregimea sa, inaintea [...] de Isaac Newton
Am crezut, candva, in vise si oameni. In vise credea orice copil fericit, care nu ducea parte de ignoranta si batjocoria oamenilor.
Da ! Asa crezusem si eu pana cand am devenit aceasta creautura plina de mister, invaluita intotdeauna de ura si facand sacrificii inutile.
In oameni am crezut pana cand am vazut realitatea cruda. Chiar daca eram doar o simpla faptura , neajutorata si eu am avut sentimente. Dar cine a crezut asta ?
Ei ? Nu cred ! Nimeni, vreodata in viata mea, nu mi-a dus lipsa, nu s-a gandit, ca poate, ma doare sufletul sa aflu ca lumea in care traiesc e invadata de aceste creaturi care iti sfasiau carnea, care priveau cu dispret omenirea si se credeau superiori, noua, muritorilor !
Chiar daca de mic copil am aflat ce se intampla, tot am crezut ca, poate, intr-o zi, acel inger, salvator de vieti, va veni sa ma scape din Iadul in care traiam . Dar n-a venit, m-a lasat sa plang in tacere si sa lupt cu acei demoni nemilosi, pana lesinam.
Si poate ca, nimeni nu credea ce spuneam, toti ma credeau o nebuna fara de frica, dar nu era asa. Spuneam adevarul, spuneam ca sfarsitul va veni, si ei, increzatori credeau ca pot castiga razboiul, ma jigneau si ma ignorau ca pe un animal mort, lasat in drum.
Asa ma simteam eu ! Ma simteam fara viata, eram goala, inima mea nu avea acele sentimente , nu mai avea , defapt, caci avusese cand puteam zambi si spune ca sunt om, fara frica de a fi sfasiata si aruncata pe o campie plina cu cadavrele celor dragi.
Si cum spuneam, am devenit una dintre ei . Cum ? Ei bine, nu stiu, n-am idée ce mi-a trecut prin cap in acel moment . Poate ca simteam nevoia sa ma alatur Intunericului, sau poate ma saturasem sa sper ca intr-o zi cineva ma va salva din acest Infern nesfarsit.
Si da ! Nu cred ca aveam sa-mi dau seama cum de-am vrut sa fiu transformata in aceasta creatura odioasa, fara de mila. Dar eu….eu eram altfel, eu mai aveam mila…si eu aproape ca-mi tradam “semeni” ! Cum ? Nu pot explica , nu cred ca as vrea ca secretul pe care il detin sa il afle toata lumea. Chiar daca nu e unul colosal, poate distruge aceasta lume plina de diavoli care macelaresc, fara de stire, suflete nevinovate. Suflete, care nici nu le-au facut nimic.
Asa s-a intamplat si cu scumpul meu frate, Alexiel…Avea numai sapte ani cand a fost ucis. Venea de la scoala cand bestia la prins. Am alergat incercand sa-l salvez, incercad sa-mi scap fratele din ghearele bestiei.
Inca imi aduc aminte ce spuneam , inca imi aduc aminte cum plangeam, cum incercam sa trag, dar parca bratele mele erau blocate, erau inutile.
Acum stiu ! Acum stiu de ce am vrut sa devin o creatura a noptii. Cand fratelui meu i-a fost smulsa din piept inima fara mila, la aruncat ca pe o carpa ponosita in ocean, si s-a indreptat spre mine cu pasi lini.
Incet, foarte incet , corpul sau isi revenea. Se transforma in om. Acel par dezordonat, negru, ochii rosii ca sangele…..M-au facut sa fug, sa alerg undeva unde nu aveam sa fiu gasita. Dar n-am reusit. M-a prins de mana si am simtit imediat aceea durere intepatoare in inima. Mi-l aminteam pe Alex cum tipa de durere. Am inceput sa tip, sa plang cu lacrimi care nu-si aveau rostul, dar aceea durere ma omora cate putin.
Bestia mi-a muscat spatele, sagele incepand sa navaleasca pe fata sa, aproape perfecta. Simteam cum muream, cum corpul meu se golea de lichidul rosiatic care ma tinea in viata.
Si am scapat. La ce ma refer? Nu stiu ! Dar stiu ca cineva sau ceva a omorat creatura si m-a salvat .
Am ramas cu o cicatrice pe intregul spate, si cu dureri ce inca ma chinuie noaptea in vise. In zilele in care spatele meu se refacea am plans si n-am mancat aproape deloc. Nu m-am imbolnavit, dar am simtit acele schimbari in corpul meu.
Mi-au crescut aripi negre, intr-o seara, iar in a doua pielea mea s-a albit foarte mult. Ochii din verde pur au prins culoarea zapezii. Parul din blond stralucitor a devenit alb pur. Eram frumoasa, perfecta. Parca eram un inger, dar….Eram un inger negru….Asa se numeau aceste creaturi nefaste. Ca lider n-am stiut niciodata si sper ca nu voi sti pe cine au.
Ma sperie gandul ca as putea da ochii cu “maretul demon” !
Chiar daca viata mea s-a schimbat radical am continuat sa merg inainte. Uneori omoram pentru ca asta era serviciul meu….Ce mai servici, nu ?
Alteori ma plimbam printre oameni, si simteam aceea nevoie de sange, acea pofta nebuneasca de a ucide…..Dar ma controlam, sau defapt incercam asta….
Le simteam privirile arzatoare , ma priveau ciudat, ca pe un monstru . Dar ce altceva eram? Nu asta eram si eu, nu eram si eu un monstru……Poate ca nu, poate ca da !
***
Imi intind bratele subtiri si lungi spre biroul inchis la culoare. Imi i-au fisele si ies din casa val-vartej. Parul alb, stralucitor arata ca zapada la lumina lunii. Cateva sunete se auzeau dinspre alea doamnei Geoffry…Erau greieri, isi cantau melodia de-nceput de nopate. Aerul era putin rece, dar m-am obijnuit repede. M-am urcat pe acopersicul casei si mi-am dat drumul……