Mrs. February
21-05-10, 16:08
http://img84.imageshack.us/img84/8726/973132l220x0na3f82685.th.jpg (http://img84.imageshack.us/i/973132l220x0na3f82685.jpg/)
Bine c-a trecut şi Profanul Valentin de anul ăsta, ca să ne putem ocupa măcar de câteva dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste ale marelui ecran fără să ne sufoce conformismele şi elementele kitsc. Căci ce-ar fi filmul, ce-ar fi teatrul, fără moştenirea lui Old Will şi fără toţi cei ce se trag din acea unică noapte de dragoste, mai sublimă şi mai de jale, ce-a fost a lui Romeo şi a Julietei sale...?
Scriptele consemnează nu mai puţin de treizeci şi şase de ecranizări ale marii tragedii shakespeareiene (din 1900 până-n 2002 - inclusiv pentru televiziune), aşa că dacă am începe să înşirăm aici anii, autorii şi protagoniştii, articolul de faţă s-ar termina înainte de a începe. Se cuvine, oricum, să scoatem în evidenţă cea mai celebră (şi, după opinia cvasi-unanimă, cea mai bună) variantă, mai apropiată ca oricare alta, dacă nu de litera lui Shakespeare, măcar de spiritul lui: Romeo and Juliet, Franco Zeffirelli, 1968, cu Leonard Whiting şi Olivia Hussey - rămasă de neuitat şi datorită inegalabilei partituri a lui Nino Rota... Şi ar merita o scurtă menţiune şi cea mai recentă ecranizare notabilă, Romeo + Juliet: transpunerea pe fundal contemporan realizată de Baz Luhrmann (1996), cu Leonardo DiCaprio şi Claire Danes - un exerciţiu nu lipsit de virtuţi. Era filmul care avea să-l impună definitiv, după un debut de carieră deja bogat, pe DiCaprio - aşa că nu ne miră alegerea lui de către Cameron, în 1998,pentru cea mai grandioasă readucere pe ecran a faimosului Titanic (alături de Kate Winslet). În ultimă instanţă, e doar un film-catastrofă (impecabil sub acest aspect), cu ambiţii filosofice măreţe, despre fatum şi etc., la a căror lectură din caietele meşterului te cam umflă râsul - dar şi dublat de o poveste de dragoste excelent armonizată cu tragedia celor o mie şi ceva de suflete scufundate.
Şi dacă tot suntem în zona grandorii, ce poate fi mai legendar decât Gone With the Wind (Victor Fleming, 1939) un film care, deşi lucind prin mediocritate, s-a impus în topul poveştilor de dragoste mai ales datorită moştenirii literare (Margaret Mitchell chiar crease un cvartet de personaje nemuritoare), dar şi prin talentul marilor actori care au fost Vivien Leigh, Clark Gable, Olivia De Havilland şi Leslie Howard.
Trei ani mai târziu, a tăiat brazdă Casablanca (Michael Curtiz - cu Humphrey Bogard şi Ingrid Bergman), un adevărat film-şcoală despre cum se face un Love Story. Chiar dacă nimeni nu se hazardează să-l declare "cel mai bun film al tuturor timpurilor", nu puţini sunt cei care l-au adoptat măcar ca "filmul vieţii lor". Iar peste doar doi ani, foarte asemănătorul (ca subiect şi stil) Brief Encounter, cu Trevor Howard şi Celia Johnson, l-a impus pe un regizor lansat ecranizându-l pe Noel Coward - şi care avea să edifice câteva dintre vârfurile filmului de dragoste: David Lean. În anul următor, a realizat cea mai bună ecranizare după Great Expectations (cu John Mills şi Valerie Hobson), neegalată nici măcar de populara aducere în contemporaneitate a lui Alfonso Cuarón (1998, cu Ethan Hawke şi Gwyneth Paltrow). Acelaşi David Lean ni l-a dăruit pe vibrantul Doctor Zhivago (1965) - film care, conştient de obstacolul insurmontabil al recuperării spiritului rus în arta apuseană, s-a concentrat mai ales asupra celor două iubiri tragice desfăşurate în triunghi, pe fundalul războiului civil din Rusia: portretele create de Omar Sharif, Julie Christie şi Geraldine Chaplin s-au întipărit în sufletele multor spectatori romantici, care şi acum continuă să fredoneze "Tema Larei", de Maurice Jarre.
Din fericire, nu toate subiectele romanţioase au fost puse la index de cenzura sovietică, aşa că şcoala rusă de cinema a reuşit să se impună şi cu câteva iubiri toride cum numai spiritul slav poate să nască - mai ales că trebuia, fatalmente, să se desfăşoare în contextul ingrat al poveştilor "pe linie". Trecând peste considerentele istorice şi politice, Zboară cocorii (Mihail Kalatozov, 1957, cu Tatiana Samoilova şi Alexei Batalov) rămâne una dintre cele mai sensibile istorisiri ale unei iubiri tragice în vreme de război. Similar oarecum ca formulă (tot o dragoste damnată, în timpul altui război - cel civil), Al 41-lea (debutul lui Grigori Ciuhrai, 1956, cu Izolda Izviţkaia şi Oleg Strijenov) se distinge printr-o îndrăzneală surprinzătoare pentru acele vremuri draconice, empatizând cu dragostea fără sorţi de izbândă dintre o bolşevică fanatizată şi un ofiţer alb umanist. Şi pentru că războiul (din nou cel civil - prin definiţie, unul dintre cele mai absurde şi inumane) e un subiect atât de ofertant, magistralul Sclava iubirii (1976, cu Elena Solovei şi Rodion Nahapetov), considerat de unii capodopera lui Nikita Mihalkov, porneşte de la o aventură aparent frivolă şi amăgitor melodramatică, spre a creşte până la unul dintre mai zdrobitoare deznodăminte. În fine, nu putem încheia ocolul pe tărâmul de dincolo de Volga fără a aminti reîntâlnirea cu Alexei Batalov (cu douăzeci şi trei de ani mai vârstnic, dar la fel de charismatic) alături de Vera Alentova, în Moscova nu crede în lacrimi (Vladimir Menşov, 1980 - Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin) - şi, pour la bonne bouche, Gară pentru doi (Eldar Riazanov, 1983 - cu Liudmila Gurcenko şi Oleg Basilaşvili) - film care, dincolo de clişeele sale cam comerciale pe ici, estetizante pe colo, reuşeşte la rându-i să transmită un profund fior liric, de cel mai biruitor optimism, chiar şi în ciuda finalului nu tocmai fericit.
Spre Rusia, însă, s-au îndreptat şi unii europeni, în tendinţa lor de a sfâşia (din nou!) dragostea cu ghearele războiului - cum ar fi Vittorio De Sica, ale cărui vederi de stânga au generat improbabilul şi tezistul I Girasoli (1970, cu Sophia Loren, Marcello Mastroianni şi Liudmila Savelieva), căruia nici chiar prostituarea politică nu reuşeşte să-i slăbească emoţia iubirii pierdute.
Dar dragostea e omniprezentă, aşa că putem depăna din caierul ei poveşti tuşante şi în alte împrejurări decât cele marcate de războaie. Întâmplări de viaţă, curate şi cinstite, umane şi nu mai mult. Aşa era şi moda, în fond, atunci, la sfârşitul anilor '60 - iar Claude Lelouch debutează cu un film pe care nu şi l-a mai depăşit niciodată, frapant în simplitatea lui - nemuritorul Un homme et une femme (1966 cu Anouk Aimée şi Jean-Louis Trintignant); şi de această dată, o contribuţie majoră îşi aduce leit-motivul muzical inspirat al lui Francis Lai. Unsprezece ani mai târziu, Lelouch încearcă o reabordare a temei, cu Another Man, Another Chance (James Caan şi Genevieve Bujold) - dar filmul, oricât de sensibil şi bine lucrat în sine, rămâne totuşi o supă reîncălzită.
În acelaşi spirit al adevărului cotidian, şi tot în acei ani care-i explorau resursele artistice, s-a impus filmul cel mai emblematic al genului - inclusiv ca titlu: Love Story (Arthur Hiller, 1970, cu Ryan O'Neal şi Ali MacGraw). Câţiva ani mai târziu, un profesor de la I.A.T.C. (din stirpea snobilor) ne asigura că asemenea ieftinătăţuri (inclusiv cu referire la debutul lui Lelouch) vor cădea curând şi definitiv în uitare. Infirmarea pe care i-a adus-o timpul nu face decât să probeze că, dincolo de axiomatica perenitate a subiectelor romanţioase, echilibrul şi bunul-gust în cinema constituie cele mai solide garanţii ale nemuririi. Totuşi, potenţa irezistibilă a dragostei (pun intended, you nauhghty ones! ;) ) a reuşit s-o valideze şi în alte contexte, dintre cele mai surprinzătoare.
Încă de la începuturile cinematgrafului, geniul seminal al lui Charles Chaplin a produs inimitabilele mixturi de comedie burlescă şi dragoste mereu neîmplinită din The Gold Rush, 1925, cu Georgia Hale (antologicul Dans al pâinişoarelor!), The Circus, 1928, cu Merna Kennedy (proverbiala iubire imposibilă dintre clown şi acrobată) şi City Lights, 1931, cu Virginia Cherrill (al cărui final până şi ne-oamenilor le smulge lacrimi). Nu întâmplător, o dată cu sfârşitul filmului mut, Vagabondul îşi găseşte perechea - plecând pentru prima dată însoţit (de Paulette Godard), în cadrul final din Modern Times (1936). Chaplin (dar nu şi Vagabondul) va iubi din nou, şi tot zadarnic, în Limelight (1952), cu Claire Bloom - film mediocru, dar cu câteva secvenţe splendide şi acelaşi fior profund al dragostei.
Într-un cu totul alt registru, însuşi şugubăţ-atrocele Alfred Hitchcock îşi potenţează multe dintre poveştile de suspense cu ploturi sentimentale - cele mai reprezentative fiind: Spellbound (1945, cu Gregory Peck şi Ingrid Bergman), Notorious (1946, cu Cary Grant şi Ingrid Bergman), şi bineînţeles Vertigo (1958, cu James Stewart şi Kim Novak). Deşi scopul final rămâne notoria spaimă hitchcockiană, cel puţin în aceste trei mari filme dragostea se impune şi ea cu drepturi depline.
Desigur, subiectul e virtualmente inepuizabil (chiar dacă numărul tuturor filmelor turnate vreodată, şi cu atât mai mult al celor de dragoste, e finit, se poate glosa la nesfârşit pe marginea formulelor aplicate şi a rezultatelor în plan cardio-lacrimal), dar spaţiul afectat acestei treceri în revistă e totuşi limitat, aşa că sunt nevoit să omit zeci şi zeci de alte titluri, şi mai vechi dar îndeosebi mai noi, dragi multor cinefili. Tuturor acestora nu le pot dedica, în final, decât o bezea suflată Pe aripile vântului, asigurându-le că nu le-am uitat şi că le iubesc... ;)
autor: Mihnea Columbeanu
sursa: cinemagia.ro
Bine c-a trecut şi Profanul Valentin de anul ăsta, ca să ne putem ocupa măcar de câteva dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste ale marelui ecran fără să ne sufoce conformismele şi elementele kitsc. Căci ce-ar fi filmul, ce-ar fi teatrul, fără moştenirea lui Old Will şi fără toţi cei ce se trag din acea unică noapte de dragoste, mai sublimă şi mai de jale, ce-a fost a lui Romeo şi a Julietei sale...?
Scriptele consemnează nu mai puţin de treizeci şi şase de ecranizări ale marii tragedii shakespeareiene (din 1900 până-n 2002 - inclusiv pentru televiziune), aşa că dacă am începe să înşirăm aici anii, autorii şi protagoniştii, articolul de faţă s-ar termina înainte de a începe. Se cuvine, oricum, să scoatem în evidenţă cea mai celebră (şi, după opinia cvasi-unanimă, cea mai bună) variantă, mai apropiată ca oricare alta, dacă nu de litera lui Shakespeare, măcar de spiritul lui: Romeo and Juliet, Franco Zeffirelli, 1968, cu Leonard Whiting şi Olivia Hussey - rămasă de neuitat şi datorită inegalabilei partituri a lui Nino Rota... Şi ar merita o scurtă menţiune şi cea mai recentă ecranizare notabilă, Romeo + Juliet: transpunerea pe fundal contemporan realizată de Baz Luhrmann (1996), cu Leonardo DiCaprio şi Claire Danes - un exerciţiu nu lipsit de virtuţi. Era filmul care avea să-l impună definitiv, după un debut de carieră deja bogat, pe DiCaprio - aşa că nu ne miră alegerea lui de către Cameron, în 1998,pentru cea mai grandioasă readucere pe ecran a faimosului Titanic (alături de Kate Winslet). În ultimă instanţă, e doar un film-catastrofă (impecabil sub acest aspect), cu ambiţii filosofice măreţe, despre fatum şi etc., la a căror lectură din caietele meşterului te cam umflă râsul - dar şi dublat de o poveste de dragoste excelent armonizată cu tragedia celor o mie şi ceva de suflete scufundate.
Şi dacă tot suntem în zona grandorii, ce poate fi mai legendar decât Gone With the Wind (Victor Fleming, 1939) un film care, deşi lucind prin mediocritate, s-a impus în topul poveştilor de dragoste mai ales datorită moştenirii literare (Margaret Mitchell chiar crease un cvartet de personaje nemuritoare), dar şi prin talentul marilor actori care au fost Vivien Leigh, Clark Gable, Olivia De Havilland şi Leslie Howard.
Trei ani mai târziu, a tăiat brazdă Casablanca (Michael Curtiz - cu Humphrey Bogard şi Ingrid Bergman), un adevărat film-şcoală despre cum se face un Love Story. Chiar dacă nimeni nu se hazardează să-l declare "cel mai bun film al tuturor timpurilor", nu puţini sunt cei care l-au adoptat măcar ca "filmul vieţii lor". Iar peste doar doi ani, foarte asemănătorul (ca subiect şi stil) Brief Encounter, cu Trevor Howard şi Celia Johnson, l-a impus pe un regizor lansat ecranizându-l pe Noel Coward - şi care avea să edifice câteva dintre vârfurile filmului de dragoste: David Lean. În anul următor, a realizat cea mai bună ecranizare după Great Expectations (cu John Mills şi Valerie Hobson), neegalată nici măcar de populara aducere în contemporaneitate a lui Alfonso Cuarón (1998, cu Ethan Hawke şi Gwyneth Paltrow). Acelaşi David Lean ni l-a dăruit pe vibrantul Doctor Zhivago (1965) - film care, conştient de obstacolul insurmontabil al recuperării spiritului rus în arta apuseană, s-a concentrat mai ales asupra celor două iubiri tragice desfăşurate în triunghi, pe fundalul războiului civil din Rusia: portretele create de Omar Sharif, Julie Christie şi Geraldine Chaplin s-au întipărit în sufletele multor spectatori romantici, care şi acum continuă să fredoneze "Tema Larei", de Maurice Jarre.
Din fericire, nu toate subiectele romanţioase au fost puse la index de cenzura sovietică, aşa că şcoala rusă de cinema a reuşit să se impună şi cu câteva iubiri toride cum numai spiritul slav poate să nască - mai ales că trebuia, fatalmente, să se desfăşoare în contextul ingrat al poveştilor "pe linie". Trecând peste considerentele istorice şi politice, Zboară cocorii (Mihail Kalatozov, 1957, cu Tatiana Samoilova şi Alexei Batalov) rămâne una dintre cele mai sensibile istorisiri ale unei iubiri tragice în vreme de război. Similar oarecum ca formulă (tot o dragoste damnată, în timpul altui război - cel civil), Al 41-lea (debutul lui Grigori Ciuhrai, 1956, cu Izolda Izviţkaia şi Oleg Strijenov) se distinge printr-o îndrăzneală surprinzătoare pentru acele vremuri draconice, empatizând cu dragostea fără sorţi de izbândă dintre o bolşevică fanatizată şi un ofiţer alb umanist. Şi pentru că războiul (din nou cel civil - prin definiţie, unul dintre cele mai absurde şi inumane) e un subiect atât de ofertant, magistralul Sclava iubirii (1976, cu Elena Solovei şi Rodion Nahapetov), considerat de unii capodopera lui Nikita Mihalkov, porneşte de la o aventură aparent frivolă şi amăgitor melodramatică, spre a creşte până la unul dintre mai zdrobitoare deznodăminte. În fine, nu putem încheia ocolul pe tărâmul de dincolo de Volga fără a aminti reîntâlnirea cu Alexei Batalov (cu douăzeci şi trei de ani mai vârstnic, dar la fel de charismatic) alături de Vera Alentova, în Moscova nu crede în lacrimi (Vladimir Menşov, 1980 - Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin) - şi, pour la bonne bouche, Gară pentru doi (Eldar Riazanov, 1983 - cu Liudmila Gurcenko şi Oleg Basilaşvili) - film care, dincolo de clişeele sale cam comerciale pe ici, estetizante pe colo, reuşeşte la rându-i să transmită un profund fior liric, de cel mai biruitor optimism, chiar şi în ciuda finalului nu tocmai fericit.
Spre Rusia, însă, s-au îndreptat şi unii europeni, în tendinţa lor de a sfâşia (din nou!) dragostea cu ghearele războiului - cum ar fi Vittorio De Sica, ale cărui vederi de stânga au generat improbabilul şi tezistul I Girasoli (1970, cu Sophia Loren, Marcello Mastroianni şi Liudmila Savelieva), căruia nici chiar prostituarea politică nu reuşeşte să-i slăbească emoţia iubirii pierdute.
Dar dragostea e omniprezentă, aşa că putem depăna din caierul ei poveşti tuşante şi în alte împrejurări decât cele marcate de războaie. Întâmplări de viaţă, curate şi cinstite, umane şi nu mai mult. Aşa era şi moda, în fond, atunci, la sfârşitul anilor '60 - iar Claude Lelouch debutează cu un film pe care nu şi l-a mai depăşit niciodată, frapant în simplitatea lui - nemuritorul Un homme et une femme (1966 cu Anouk Aimée şi Jean-Louis Trintignant); şi de această dată, o contribuţie majoră îşi aduce leit-motivul muzical inspirat al lui Francis Lai. Unsprezece ani mai târziu, Lelouch încearcă o reabordare a temei, cu Another Man, Another Chance (James Caan şi Genevieve Bujold) - dar filmul, oricât de sensibil şi bine lucrat în sine, rămâne totuşi o supă reîncălzită.
În acelaşi spirit al adevărului cotidian, şi tot în acei ani care-i explorau resursele artistice, s-a impus filmul cel mai emblematic al genului - inclusiv ca titlu: Love Story (Arthur Hiller, 1970, cu Ryan O'Neal şi Ali MacGraw). Câţiva ani mai târziu, un profesor de la I.A.T.C. (din stirpea snobilor) ne asigura că asemenea ieftinătăţuri (inclusiv cu referire la debutul lui Lelouch) vor cădea curând şi definitiv în uitare. Infirmarea pe care i-a adus-o timpul nu face decât să probeze că, dincolo de axiomatica perenitate a subiectelor romanţioase, echilibrul şi bunul-gust în cinema constituie cele mai solide garanţii ale nemuririi. Totuşi, potenţa irezistibilă a dragostei (pun intended, you nauhghty ones! ;) ) a reuşit s-o valideze şi în alte contexte, dintre cele mai surprinzătoare.
Încă de la începuturile cinematgrafului, geniul seminal al lui Charles Chaplin a produs inimitabilele mixturi de comedie burlescă şi dragoste mereu neîmplinită din The Gold Rush, 1925, cu Georgia Hale (antologicul Dans al pâinişoarelor!), The Circus, 1928, cu Merna Kennedy (proverbiala iubire imposibilă dintre clown şi acrobată) şi City Lights, 1931, cu Virginia Cherrill (al cărui final până şi ne-oamenilor le smulge lacrimi). Nu întâmplător, o dată cu sfârşitul filmului mut, Vagabondul îşi găseşte perechea - plecând pentru prima dată însoţit (de Paulette Godard), în cadrul final din Modern Times (1936). Chaplin (dar nu şi Vagabondul) va iubi din nou, şi tot zadarnic, în Limelight (1952), cu Claire Bloom - film mediocru, dar cu câteva secvenţe splendide şi acelaşi fior profund al dragostei.
Într-un cu totul alt registru, însuşi şugubăţ-atrocele Alfred Hitchcock îşi potenţează multe dintre poveştile de suspense cu ploturi sentimentale - cele mai reprezentative fiind: Spellbound (1945, cu Gregory Peck şi Ingrid Bergman), Notorious (1946, cu Cary Grant şi Ingrid Bergman), şi bineînţeles Vertigo (1958, cu James Stewart şi Kim Novak). Deşi scopul final rămâne notoria spaimă hitchcockiană, cel puţin în aceste trei mari filme dragostea se impune şi ea cu drepturi depline.
Desigur, subiectul e virtualmente inepuizabil (chiar dacă numărul tuturor filmelor turnate vreodată, şi cu atât mai mult al celor de dragoste, e finit, se poate glosa la nesfârşit pe marginea formulelor aplicate şi a rezultatelor în plan cardio-lacrimal), dar spaţiul afectat acestei treceri în revistă e totuşi limitat, aşa că sunt nevoit să omit zeci şi zeci de alte titluri, şi mai vechi dar îndeosebi mai noi, dragi multor cinefili. Tuturor acestora nu le pot dedica, în final, decât o bezea suflată Pe aripile vântului, asigurându-le că nu le-am uitat şi că le iubesc... ;)
autor: Mihnea Columbeanu
sursa: cinemagia.ro