loveless4ever
20-06-08, 22:15
Mi-am facut mult curaj ca sa pot posta aceasta poveste si poate nu fac bine postand-o, dar mi-a facut placere sa o scriu si am de gand sa o termin.
Sper sa va placa si voua atat de mult cum imi place mie.
Va doresc lectura placuta...
Capitolul 1-Dorindu-mi moartea.
Lume pierdută….lume dispărută.
E o senzaţie ciudată atunci când îţi tai venele şi simti sângele căldut acoperindu-ţi degetele, dar te simţi şi eliberat, de parcă toate grijile se dizolvă în momentul în care simţi zimţii lamei tăind uşor venele movii.
Nici nu ştiu de ce am făcut lucrul acesta….poate din curiozitate sau poate pentru că nu vroiam să mai trăiesc. Mă săturasem de tot: şcoală, familie, prieteni. Mă durea faptul că toată lumea mă credea ciudată spunându-mi că ar fi fost bine dacă nu mă născusem deloc.
Îmi aduc aminte că eram în clasă şi ascultam atentă o conversaţie între trei colege despre prietenii lor. Cu toate că ele mă enervau, pentru că se tot alintau făcând gesturi de copil de 10 ani, dar în acelaşi timp, eram fermecată de discuţia lor. Poate pentru că eu nu avusesem niciodată un prieten şi nu am trăit niciodată fiorii primei iubiri sau ai primului sărut şi sunt conştientă că nu-i voi trăi. Discuţia lor era asemeni unui conflict: ba se certau, ba râdeau. Una dintre ele spune la un moment dat:
-Vai, dragă, nu ştiu ce să mai fac. Prietenul meu nu mai are încredere in mine. Chiar dacă sunt cu el de o săptămână, simt că nu îl mai am aproape.
Am început să râd, iar ele m-au privit urât. “Ce idioate!” m-am gândit. “Cum pot să se gândească la aşa ceva, când în lume sunt atât de multe probleme?”. Am ascultat în continuare discuţia, dar începuseră să mă exaspereze vocile lor piţigăiate ca de papagal, începusem chiar să mă rog să tacă din gură ca să pot să scriu, începusem să mă pierd cu firea…aşa că m-am ridicat brusc de pe scaun şi am luat-o de păr pe blonda cu voce de papagal şi i-am spus:
-Mai taci din gura că ai început să mă enervezi . Ai idee cât de stresantă poţi fi când spui ”Vai, că nu mai are prietenul meu încredere în mine, vai că nu ştiu ce?”. Maturizează-te , vopsito.
Atunci blonda s-a desprins din mâna mea şi a început să ţipe la mine spunându-mi cu vocea groasă, având ochii roşii şi începând să mă scuipe în timp ce vorbea:
-De ce te bagi unde nu-ţi fierbe oala? Cred că este adevarat ce se spune despre tine….că eşti o ciudată şi că singurul lucru la care te gândeşti este moartea. Nu ai să ai niciodată un prieten. Mă auzi? Niciodată!!!!!
Am rămas încremenită pentru câteva minute, am încercat să mă abţin să nu plâng, dar nu am putut. Lacrimile au început să cadă din ochii mei albaştri şi simţeam cum imi fuge pământul de sub picioare. Am vrut să o plesnesc, dar nu am avut curajul necesar, pentru că toţi din jurul meu râdeau şi îşi băteau joc de mine făcându-mă ciudată şi proastă. Orele au trecut greu. Fiecare secundă şi minut pe care îl petreceam la şcoală, mă făceau tot mai mult să îmi doresc să mor. Acest cuvânt mă chinuia de câteva zile. Visasem că cineva vrea să mă omoare, dar mă tot întrebam dacă nu cumva, eu eram acea persoană.
Am plecat spre casă singură, fără ca nimeni să mă salute. Afară era o zi frumoasă de primăvară, iar eu rătăceam pe străzi asemeni unui spirit care nu a trecut Dincolo. Paşii îmi erau mici, ceea ce însemna că nu mă grăbesc să ajung acasă. Admiram jocul de imagini care se zărea în faţa mea: blocuri, copaci, flori, cerul. Îmi plăcea foarte mult să mă uit la cer, la norii aceia spumoşi. Mă linişteau…..într-o oarecare măsură. Îmi imaginam că norii au forme diferite şi chipuri de persoane. Nu ştiu de ce, dar am avut impresia că forma unui nor capătă chipul unui băiat, dar am pierdut imaginea repede, pentru că mi-am adus aminte de cuvintele blondei: “Nu vei avea niciodată un prieten. Niciodată.” Am lăsat ochii în pământ şi am alergat spre casă cu lacrimi în ochi.
M-am bucurat că părinţii mei nu erau acasă, nu vroiam să mă vadă în halul în care eram. M-am dus repede în cameră şi m-am închis în ea, trântindu-mă după câteva minute în pat şi adormind. Camera era refugiul meu, locul unde mă regăseam…acolo puteam să gândesc limpede, puteam să meditez. Mama nu a intrat niciodată în camera mea, pentru că nu i-am dat voie. Îmi era frică să nu se sperie de ceea ce era înăuntru: acea lume întunecată a gândurilor mele.
După câteva minute în care am aţipit putin…..m-am ridicat din pat şi m-am îndreptat către fereastră. Am dat perdeaua la o parte şi am privit lumea de afară: o lume ciudată guvernată de răutate. Atunci mi-am dat seama că este timpul să îmi pun capăt zilelor, pentru că nu mai aveam pentru ce să trăiesc: nu aveam prieteni, la şcoală nu mă înţelegeam cu profesorii şi nici cu colegii, iar părinţii nu mă înţelegeau. Am scris un mic bileţel mamei şi tatei în care spuneam:
“Îmi pare rău că nu mi-am găsit locul în această lume haotică, dar aceasta este singura opţiune pe care o am: aceia să nu mai trăiesc. Aşa trebuie să fie. Nu plângeţi dupa mine, pentru că nu merită. Am totuşi o dorinţă: ardeţi-mi trupul, iar rămăşiţele……lăsa-ţi vântul să le ia. Aşa voi fi liberă ca pasărea cerului. Vă iubesc mult, mamă şi tată, dar nu vreau să mai suferiţi din cauza mea. Adio.”
Am pus biletul în sufragerie cu un trandafir rosu pe el. M-am dus la baie şi m-am privit în oglindă, mi-am desprins părul lung, negru şi l-am lăsat să cadă pe spate. Am găsit o lamă în sertarul de la baie, am privit-o intens şi am îndreptat-o către încheietura mâinii. Ochii i-am închis şi am tăiat uşor vena. Simţeam cum îmi curge sângele, simţeam cum îmi pierd, încetul cu incetul echilibrul, dar simţeam în acelaşi timp, şi o pace interioară. Cu mâna stângă plină de sânge, am reuşit să tai şi vena de la mâna dreaptă, apoi am scris pe oglinda din baie cu sânge: dark shadow.
Am dus mâna la gură gustând din sângele cald…m-am privit în oglindă….arătam ca un vampir care băuse de curând sânge proaspăt. Am început să ţip. Mă speriasem de ceea ce făcusem, de ceea ce văzusem. “Asta nu sunt eu. Nu eu am făcut asta. Nuuuuuuuu!!” Cu ultimele puteri am spart oglinda, iar apoi am leşinat. Îmi amintesc baia plină de sânge şi chipul mamei plângând.
Două zile mai târziu, m-am trezit la spital…….
Edit: Adauga, te rog, o limita de varsta. Descrierea unei automutilari merita o limita de varsta, totusi.
Sper sa va placa si voua atat de mult cum imi place mie.
Va doresc lectura placuta...
Capitolul 1-Dorindu-mi moartea.
Lume pierdută….lume dispărută.
E o senzaţie ciudată atunci când îţi tai venele şi simti sângele căldut acoperindu-ţi degetele, dar te simţi şi eliberat, de parcă toate grijile se dizolvă în momentul în care simţi zimţii lamei tăind uşor venele movii.
Nici nu ştiu de ce am făcut lucrul acesta….poate din curiozitate sau poate pentru că nu vroiam să mai trăiesc. Mă săturasem de tot: şcoală, familie, prieteni. Mă durea faptul că toată lumea mă credea ciudată spunându-mi că ar fi fost bine dacă nu mă născusem deloc.
Îmi aduc aminte că eram în clasă şi ascultam atentă o conversaţie între trei colege despre prietenii lor. Cu toate că ele mă enervau, pentru că se tot alintau făcând gesturi de copil de 10 ani, dar în acelaşi timp, eram fermecată de discuţia lor. Poate pentru că eu nu avusesem niciodată un prieten şi nu am trăit niciodată fiorii primei iubiri sau ai primului sărut şi sunt conştientă că nu-i voi trăi. Discuţia lor era asemeni unui conflict: ba se certau, ba râdeau. Una dintre ele spune la un moment dat:
-Vai, dragă, nu ştiu ce să mai fac. Prietenul meu nu mai are încredere in mine. Chiar dacă sunt cu el de o săptămână, simt că nu îl mai am aproape.
Am început să râd, iar ele m-au privit urât. “Ce idioate!” m-am gândit. “Cum pot să se gândească la aşa ceva, când în lume sunt atât de multe probleme?”. Am ascultat în continuare discuţia, dar începuseră să mă exaspereze vocile lor piţigăiate ca de papagal, începusem chiar să mă rog să tacă din gură ca să pot să scriu, începusem să mă pierd cu firea…aşa că m-am ridicat brusc de pe scaun şi am luat-o de păr pe blonda cu voce de papagal şi i-am spus:
-Mai taci din gura că ai început să mă enervezi . Ai idee cât de stresantă poţi fi când spui ”Vai, că nu mai are prietenul meu încredere în mine, vai că nu ştiu ce?”. Maturizează-te , vopsito.
Atunci blonda s-a desprins din mâna mea şi a început să ţipe la mine spunându-mi cu vocea groasă, având ochii roşii şi începând să mă scuipe în timp ce vorbea:
-De ce te bagi unde nu-ţi fierbe oala? Cred că este adevarat ce se spune despre tine….că eşti o ciudată şi că singurul lucru la care te gândeşti este moartea. Nu ai să ai niciodată un prieten. Mă auzi? Niciodată!!!!!
Am rămas încremenită pentru câteva minute, am încercat să mă abţin să nu plâng, dar nu am putut. Lacrimile au început să cadă din ochii mei albaştri şi simţeam cum imi fuge pământul de sub picioare. Am vrut să o plesnesc, dar nu am avut curajul necesar, pentru că toţi din jurul meu râdeau şi îşi băteau joc de mine făcându-mă ciudată şi proastă. Orele au trecut greu. Fiecare secundă şi minut pe care îl petreceam la şcoală, mă făceau tot mai mult să îmi doresc să mor. Acest cuvânt mă chinuia de câteva zile. Visasem că cineva vrea să mă omoare, dar mă tot întrebam dacă nu cumva, eu eram acea persoană.
Am plecat spre casă singură, fără ca nimeni să mă salute. Afară era o zi frumoasă de primăvară, iar eu rătăceam pe străzi asemeni unui spirit care nu a trecut Dincolo. Paşii îmi erau mici, ceea ce însemna că nu mă grăbesc să ajung acasă. Admiram jocul de imagini care se zărea în faţa mea: blocuri, copaci, flori, cerul. Îmi plăcea foarte mult să mă uit la cer, la norii aceia spumoşi. Mă linişteau…..într-o oarecare măsură. Îmi imaginam că norii au forme diferite şi chipuri de persoane. Nu ştiu de ce, dar am avut impresia că forma unui nor capătă chipul unui băiat, dar am pierdut imaginea repede, pentru că mi-am adus aminte de cuvintele blondei: “Nu vei avea niciodată un prieten. Niciodată.” Am lăsat ochii în pământ şi am alergat spre casă cu lacrimi în ochi.
M-am bucurat că părinţii mei nu erau acasă, nu vroiam să mă vadă în halul în care eram. M-am dus repede în cameră şi m-am închis în ea, trântindu-mă după câteva minute în pat şi adormind. Camera era refugiul meu, locul unde mă regăseam…acolo puteam să gândesc limpede, puteam să meditez. Mama nu a intrat niciodată în camera mea, pentru că nu i-am dat voie. Îmi era frică să nu se sperie de ceea ce era înăuntru: acea lume întunecată a gândurilor mele.
După câteva minute în care am aţipit putin…..m-am ridicat din pat şi m-am îndreptat către fereastră. Am dat perdeaua la o parte şi am privit lumea de afară: o lume ciudată guvernată de răutate. Atunci mi-am dat seama că este timpul să îmi pun capăt zilelor, pentru că nu mai aveam pentru ce să trăiesc: nu aveam prieteni, la şcoală nu mă înţelegeam cu profesorii şi nici cu colegii, iar părinţii nu mă înţelegeau. Am scris un mic bileţel mamei şi tatei în care spuneam:
“Îmi pare rău că nu mi-am găsit locul în această lume haotică, dar aceasta este singura opţiune pe care o am: aceia să nu mai trăiesc. Aşa trebuie să fie. Nu plângeţi dupa mine, pentru că nu merită. Am totuşi o dorinţă: ardeţi-mi trupul, iar rămăşiţele……lăsa-ţi vântul să le ia. Aşa voi fi liberă ca pasărea cerului. Vă iubesc mult, mamă şi tată, dar nu vreau să mai suferiţi din cauza mea. Adio.”
Am pus biletul în sufragerie cu un trandafir rosu pe el. M-am dus la baie şi m-am privit în oglindă, mi-am desprins părul lung, negru şi l-am lăsat să cadă pe spate. Am găsit o lamă în sertarul de la baie, am privit-o intens şi am îndreptat-o către încheietura mâinii. Ochii i-am închis şi am tăiat uşor vena. Simţeam cum îmi curge sângele, simţeam cum îmi pierd, încetul cu incetul echilibrul, dar simţeam în acelaşi timp, şi o pace interioară. Cu mâna stângă plină de sânge, am reuşit să tai şi vena de la mâna dreaptă, apoi am scris pe oglinda din baie cu sânge: dark shadow.
Am dus mâna la gură gustând din sângele cald…m-am privit în oglindă….arătam ca un vampir care băuse de curând sânge proaspăt. Am început să ţip. Mă speriasem de ceea ce făcusem, de ceea ce văzusem. “Asta nu sunt eu. Nu eu am făcut asta. Nuuuuuuuu!!” Cu ultimele puteri am spart oglinda, iar apoi am leşinat. Îmi amintesc baia plină de sânge şi chipul mamei plângând.
Două zile mai târziu, m-am trezit la spital…….
Edit: Adauga, te rog, o limita de varsta. Descrierea unei automutilari merita o limita de varsta, totusi.