Child Of Sunset
11-02-10, 21:22
Think Twice
Din nou singură aşa cum am fost īntotdeauna . Fără părinţi sau cineva care să-mi poarte de grijă . Doar prinsă īntr-o singurătate care m-a durut mai tare ca orice īncă de cānd am ajuns destul de mare pentru a putea să o conştientizez . De atunci am privit īn jurul meu cu ură şi furie , īntrebāndu-mă ce am eu īn minus faţă de ceilalţi copii a căror viaţa era fără niciun fel de grijă . De ce eu nu pot avea ceea ce ei au ? De ce nimeni nu mă priveşte cu dragoste aşa cum mamele lor o fac ? Cu ce am greşit ? Obişnuiam să īmi pun aceste īntrebări zilnic şi să plāng pentru că nu reuşeam să pătrund sensul adevărat al gāndurilor ce mă frămāntau . Niciun răspuns . Nimeni care să mă contrazică , braţe care să mă cuprindă . Doar linişte . Doar singurătate .
Am avut şi eu o mamă cāndva . Īncă īmi amintesc asta . Copilăria mea este plină de imagini cu ea , imagini pe care aş fi dorit să nu le păstrez atāta timp . Nu ştiu ce mă face să vorbesc despre ea acum . Fragmente din acele timpuri īmi revin īn minte fără voia mea . Vocea ei , culoarea blondă a părului , māinile catifelate care nu se deschideau decāt atunci cānd palmele ei urmau să mă pedepsească , zāmbetul pe care īl păstra īntotdeauna pentru străini , niciodată pentru mine ... da , īncă am īntipărite aceste lucruri undeva īn străfundurile conştiinţei mele . Probabil mă vedea ca pe o povară . Poate ca aşa şi eram . Din cauza mea ne părăsise tata . Aceasta era replica ei preferată . Atunci ştiam că trebuie să fug pentru a scăpa de furia neexplicată ce o poseda īn acele momente . Afecţiune , vorbe blānde ... se pare că mereu au fost departe de mine . Nu am avut parte de asta , după care īn secret tānjeam . De aceea īi invidiam pe cei din jurul meu . Īntotdeauna .
Am crescut īnsă şi fără aceste lucruri care īnainte īmi lipseau . Acum nu . Am īnvăţat că viaţa merge īntotdeauna mai departe . Dacă vrei să trăieşti īn această lume , trebuie să o faci după regulile ei , chiar dacă duritatea acestora nu īţi este pe plac . La un moment dat vei īnvăţa că este singura ta şansă de a continua să respiri . Nu īmi mai pasă . Nu mai dau importanţă lucrurilor care īnainte mă faceau să plāng . Nu mai vărs lacrimi acum . E inutil . Ştiu că mai devreme sau mai tārziu tot voi reuşi să mă desprind de tot ce mă face să sufăr . Nu mai am niciun fel de sentimente īnăuntrul meu . Sunt golită complet de aşa ceva . Cred că acesta este singurul lucru pe care īl datorez celei ce mi-a dat viaţă . Privirile inexpresive şi reci , fixe mă fac să par probabil nebună pentru că nimeni nu se apropie de mine nici măcar acum după atāta timp . Poate că nici nu e departe de adevăr , deşi ştiu că luciditatea mea poate atinge cote īnalte uneori , mai ales pe timpul nopţii cānd fiecare fiinţă vie este īnvăluită fără milă de negru . Mă simt īn largul meu atunci . Īntunericul imi este familiar , face parte din mine la fel de mult ca şi cum aceea ar fi adevărata mea natură .
Păşesc pe stradă īn fiecare zi cu acelaşi chip lipsit de insinuări . Nu sunt observată şi nu observ . Nu vorbesc şi nu mi se răspunde . Nici nu ştiu dacă mai trăiesc cu adevărat . Īmi e greu să cred că mişcările pe care le fac sunt ale mele . De parcă aş trăi īnchisă īntru-un vis . Mă doare din ce īn ce mai tare . Mă simt părăsită . Am nevoie de cineva care să mă trezească din amorţeală . Ridic ochii spre cer , cerānd ajutor . Dar nimeni nu apare . Nimeni nu vine să mă salveze . Iar eu continui să respir zi după zi , noapte după noapte . Din ce īn ce mai greu . Oare ce vreau ? Nu ştiu . Oare ce aştept cu adevărat ? Nu am habar . Dar īmi lipseşte ceva . Sentimentul de gol este din ce īn ce mai pronunţat .
O melodia se aude īn depărtare . O alinare . Poate ceea ce īmi doresc , cea după care sufletul meu tānjeşte cu disperare . Mă agăţ neputincioasă de această licărire de speranţă care īnsă se evaporă īnainte de a o prinde cu adevărat . Oftez . De ce mă mai chinui ? Urăsc să las garda jos . Mă face să fiu slabă , īmi aminteşte de trecut , de momentele īn care mă străduiam să nu īi ies mamei īn cale de frică . Acum nu mai sunt acea copilă speriată sau cel puţin asta vreau sa cred . Sunt pe cont propriu acum . Nu ştiu dacă īmi place , dar nu am de ales . Am ajuns să mă gāndesc la sinucidere . Am īncercat , dar nici măcar asta nu mi-a reuşit . Sunt inutilă . Un zāmbet ironic īmi schimonoseşte chipul cānd īmi amintesc de vorbele pe care īnsăşi mama mea mi le-a repetat deseori . Atunci mă făceau să plāng , acum ştiu că avea dreptate şi īmi vine să rād . Dacă ai vedea cum sunt acum mamă ... ai fi şi mai dezamăgită decāt atunci . Dar te urăsc şi mă urăşti . Vei muri şi voi muri ştiind asta .
Cred că nu mai are rost să deschid ochii dimineaţa . Am ajuns īntr-un stadiu īn care nimic nu mă mai poate salva . Nimeni nu ar īncerca oricum . Nu īmi mai pasă . Nu mă mai interesează ce se īntāmplă cu mine . Probabil că voi dispărea curānd . Nu pot decāt să surād şi să oftez . Amāndouă īn acelaşi timp . M-am născut singură şi voi părăsi această lume neştiută de nimeni , fără a avea pe cineva la cāpātāiul meu . Mereu singură ...
Nu mă mai trezesc īn această dimineaţă . Corpul meu nu vreau să mă mai asculte . Nu mai am voinţa necesară de a mai īncerca . Zāmbesc sincer acum . Voi muri fără a ştii nimeni . Voi muri singură . Acum ştiu asta . Dar nu īmi pasă . Vreau să devin una cu īntunericul . Nu vreau să mă gāndesc de două ori . Nu am nevoie . Lume nepăsătoare , te-am urāt pānă la capăt . Te părăsesc cu inima īngheţată . Regret că am trăit . Adio !
Din nou singură aşa cum am fost īntotdeauna . Fără părinţi sau cineva care să-mi poarte de grijă . Doar prinsă īntr-o singurătate care m-a durut mai tare ca orice īncă de cānd am ajuns destul de mare pentru a putea să o conştientizez . De atunci am privit īn jurul meu cu ură şi furie , īntrebāndu-mă ce am eu īn minus faţă de ceilalţi copii a căror viaţa era fără niciun fel de grijă . De ce eu nu pot avea ceea ce ei au ? De ce nimeni nu mă priveşte cu dragoste aşa cum mamele lor o fac ? Cu ce am greşit ? Obişnuiam să īmi pun aceste īntrebări zilnic şi să plāng pentru că nu reuşeam să pătrund sensul adevărat al gāndurilor ce mă frămāntau . Niciun răspuns . Nimeni care să mă contrazică , braţe care să mă cuprindă . Doar linişte . Doar singurătate .
Am avut şi eu o mamă cāndva . Īncă īmi amintesc asta . Copilăria mea este plină de imagini cu ea , imagini pe care aş fi dorit să nu le păstrez atāta timp . Nu ştiu ce mă face să vorbesc despre ea acum . Fragmente din acele timpuri īmi revin īn minte fără voia mea . Vocea ei , culoarea blondă a părului , māinile catifelate care nu se deschideau decāt atunci cānd palmele ei urmau să mă pedepsească , zāmbetul pe care īl păstra īntotdeauna pentru străini , niciodată pentru mine ... da , īncă am īntipărite aceste lucruri undeva īn străfundurile conştiinţei mele . Probabil mă vedea ca pe o povară . Poate ca aşa şi eram . Din cauza mea ne părăsise tata . Aceasta era replica ei preferată . Atunci ştiam că trebuie să fug pentru a scăpa de furia neexplicată ce o poseda īn acele momente . Afecţiune , vorbe blānde ... se pare că mereu au fost departe de mine . Nu am avut parte de asta , după care īn secret tānjeam . De aceea īi invidiam pe cei din jurul meu . Īntotdeauna .
Am crescut īnsă şi fără aceste lucruri care īnainte īmi lipseau . Acum nu . Am īnvăţat că viaţa merge īntotdeauna mai departe . Dacă vrei să trăieşti īn această lume , trebuie să o faci după regulile ei , chiar dacă duritatea acestora nu īţi este pe plac . La un moment dat vei īnvăţa că este singura ta şansă de a continua să respiri . Nu īmi mai pasă . Nu mai dau importanţă lucrurilor care īnainte mă faceau să plāng . Nu mai vărs lacrimi acum . E inutil . Ştiu că mai devreme sau mai tārziu tot voi reuşi să mă desprind de tot ce mă face să sufăr . Nu mai am niciun fel de sentimente īnăuntrul meu . Sunt golită complet de aşa ceva . Cred că acesta este singurul lucru pe care īl datorez celei ce mi-a dat viaţă . Privirile inexpresive şi reci , fixe mă fac să par probabil nebună pentru că nimeni nu se apropie de mine nici măcar acum după atāta timp . Poate că nici nu e departe de adevăr , deşi ştiu că luciditatea mea poate atinge cote īnalte uneori , mai ales pe timpul nopţii cānd fiecare fiinţă vie este īnvăluită fără milă de negru . Mă simt īn largul meu atunci . Īntunericul imi este familiar , face parte din mine la fel de mult ca şi cum aceea ar fi adevărata mea natură .
Păşesc pe stradă īn fiecare zi cu acelaşi chip lipsit de insinuări . Nu sunt observată şi nu observ . Nu vorbesc şi nu mi se răspunde . Nici nu ştiu dacă mai trăiesc cu adevărat . Īmi e greu să cred că mişcările pe care le fac sunt ale mele . De parcă aş trăi īnchisă īntru-un vis . Mă doare din ce īn ce mai tare . Mă simt părăsită . Am nevoie de cineva care să mă trezească din amorţeală . Ridic ochii spre cer , cerānd ajutor . Dar nimeni nu apare . Nimeni nu vine să mă salveze . Iar eu continui să respir zi după zi , noapte după noapte . Din ce īn ce mai greu . Oare ce vreau ? Nu ştiu . Oare ce aştept cu adevărat ? Nu am habar . Dar īmi lipseşte ceva . Sentimentul de gol este din ce īn ce mai pronunţat .
O melodia se aude īn depărtare . O alinare . Poate ceea ce īmi doresc , cea după care sufletul meu tānjeşte cu disperare . Mă agăţ neputincioasă de această licărire de speranţă care īnsă se evaporă īnainte de a o prinde cu adevărat . Oftez . De ce mă mai chinui ? Urăsc să las garda jos . Mă face să fiu slabă , īmi aminteşte de trecut , de momentele īn care mă străduiam să nu īi ies mamei īn cale de frică . Acum nu mai sunt acea copilă speriată sau cel puţin asta vreau sa cred . Sunt pe cont propriu acum . Nu ştiu dacă īmi place , dar nu am de ales . Am ajuns să mă gāndesc la sinucidere . Am īncercat , dar nici măcar asta nu mi-a reuşit . Sunt inutilă . Un zāmbet ironic īmi schimonoseşte chipul cānd īmi amintesc de vorbele pe care īnsăşi mama mea mi le-a repetat deseori . Atunci mă făceau să plāng , acum ştiu că avea dreptate şi īmi vine să rād . Dacă ai vedea cum sunt acum mamă ... ai fi şi mai dezamăgită decāt atunci . Dar te urăsc şi mă urăşti . Vei muri şi voi muri ştiind asta .
Cred că nu mai are rost să deschid ochii dimineaţa . Am ajuns īntr-un stadiu īn care nimic nu mă mai poate salva . Nimeni nu ar īncerca oricum . Nu īmi mai pasă . Nu mă mai interesează ce se īntāmplă cu mine . Probabil că voi dispărea curānd . Nu pot decāt să surād şi să oftez . Amāndouă īn acelaşi timp . M-am născut singură şi voi părăsi această lume neştiută de nimeni , fără a avea pe cineva la cāpātāiul meu . Mereu singură ...
Nu mă mai trezesc īn această dimineaţă . Corpul meu nu vreau să mă mai asculte . Nu mai am voinţa necesară de a mai īncerca . Zāmbesc sincer acum . Voi muri fără a ştii nimeni . Voi muri singură . Acum ştiu asta . Dar nu īmi pasă . Vreau să devin una cu īntunericul . Nu vreau să mă gāndesc de două ori . Nu am nevoie . Lume nepăsătoare , te-am urāt pānă la capăt . Te părăsesc cu inima īngheţată . Regret că am trăit . Adio !