Mrs. February
05-12-09, 13:54
CONFESIUNILE UNUI CRIMINAL IN SERIE
Partea I – Vanatoarea
1. Prada
Ploua. Fiecare picatura, din singuratatea ei celesta cadea pe pavaj, descriind cercuri concentrice alaturi de altele, asemenea ei. Sunetul fortat al perdelei de apa acoperea orice zgomot, ca si cand o intreaga trupa de soldati ar fi marsaluit in tandem, cu bocancii grei lovind piatra cubica. Apoi, era intunericul. Singure, felinarele asezate ici-colo nu puteau face fata, in timp ce reteaua de storpi de ploaie filtra lumina si asa slaba.
O durea capul, inghetase si isi dorea sa nu fi urcat niciodata in acea masina blestemata. Inca ii simtea degetele unsuroase alunecand peste bluza subtire, pe sani, pentru ca mai apoi sa rupa cu brutalitate materialul delicat. Isi amintea involuntar mirosul acru de bere, gura baloasa ce incerca sa o sarute peste tot…
Se opri din alergat pentru o secunda. Plamanii ii luasera foc; nu mai facuse un asemenea efort din liceu, de la orele de educatie fizica. Parul cafeniu i se lipea de fata. Abia mai vedea pe unde calca. Nu-si dorea decat sa gaseasca o fiinta umana care sa o ajute, sa o protejeze, dar nu se intrezarea nici o casa cat vedea cu ochii. Stranse si mai mult hanoracul terfelit si ud in jurul ei. Se impiedica in propriile picioare si cazu, julindu-si genunchii goi, icnind infundat.
Auzea zgomotul unei masini, sau nu era decat o iluzie?
Plina de speranta, isi trase nasul si se sterse inutil la ochi. Machiajul ii era oricum intins, ca niste vanatai teribil de negre, manjindu-i fata.
Farurile o orbeau. Instinctiv, mana se ridica la ochi, protejandu-i de lumina ametitoare. Durerea reincepu sa pulseze. Putea auzi cum pasii se apropiau, lipaind dezgustator de trotuarul ud. Era ceva macabru in acel sunet.
- Ma puteti ajuta? spuse, insa vocea ei suna ca o toba sparta. Tacu pentru o clipa, cutremurandu-se la auzul vocii sale.
- Ma puteti ajuta? repeta, de aceasta data cu o nota de siguranta in glasul aproape paralizat.
- Trebuie sa ajung acasa... gemu.
Isi miji ochii catre silueta ce se indrepta spre ea, cu pasi marunti si leganati. Silueta rase. In lumina orbitoare nu vedea decat negru, iar negrul acela amenintator venea direct spre ea, cu mainile ridicate intr-un atac neobisnuit. Vocea incepu sa murmure ceva la inceput neinteligibil. Pe masura ce se apropia mai mult de ea, putea intelege vorbele bolborosite ce ieseau din buzele rasfrante.
- Desi ma duc prin valea umbrelor, frica nu imi va fi, caci esti cu mine iar sprijinul Tau imi este mangaiere.
Repeta aceste cuvinte ca si cand ar fi fost un descantec magic ce avea sa il protejeze de pacatul pe care inca nu il comisese. Cu cat se apropia mai mult de ea, cu atat setea de sange devenea mai puternica, de neinlaturat. Intinse o mana catre buzunarul de la piept, iar cu cealalta o prinse pe fata de gat. Era subtire si fragil. Isi apropie gura de tampla ei, trasand conturul cu limba, simtindu-i spaima ca fiind o parte din trupul sau. Stranse degetele o idee mai mult. O simtea cum incearca sa respire, cum se chinuie sa scape din stransoare. Gemeau. Ea de frica, de durere, iar el, din cauza placerii perverse pe care i-o provoca suferinta tinerei. O saruta cu forta, apoi, cu mana inarmata, injunghie trupul tremurand. Fata se prelinse catre pavaj. Nu murise inca, dar se chinuia, icnind profund de fiecare data cand incerca sa respire.
- Desi ma duc prin valea umbrelor, frica nu imi va fi, caci esti cu mine iar sprijinul Tau imi este mangaiere, continua el, in timp ce se repezi asupra trupului pe jumatate mort.
Lovi cu furie, lovi fara mila, de zeci de ori, pana cand nu se mai auzi nimic. Doar sunetul ploii ce cadea deasupra ei, spaland astfel rusinea, teama si disperarea. se lasa peste ea, rostind in continuare descantul tainic ce parea sa ii guverneze viata. Un corb se auzi in departare, parand sa cheme sufletul pierdut al fetei.
Era inca noapte afara, dar majoritatea luminilor de la case se aprinsesera cu jumatate de ora in urma. Era ora 5:00 dimineata in Whitehorse, Yukon, iar majoritatea cetatenilor se trezisera pentru a porni la treburile zilnice. Don Mabery era treaz inca de la ora 4 dimineata, iar acum era deja in bucataria restaurantului sau, pregatind cafelele si meniurile pentru micul dejun. In mai putin de jumatate de ora, un sfert din oras avea sa fie la una din mesele resturantuui Mabery`s de pe Jarvis Street, gata sa inceapa o noua zi cu motoarele la maxim. Batrana Jillian Barnes era deja in chiscul de ziare, primind presa pentru acea zi, aranjand fiecare ziar si revista la locul prestabilit. Chiar si postasul pornise la drum, livrand scrisorile acelei zile.
Singur in apartamentul sau, insotit de motanul Bill, James Logan continua sa doarma, protejat de umezeala de afara. Astazi era ziua sa libera, si planificase sa doarma pana cand nu mai putea, apoi sa se uite la TV jumatate de zi si sa continue lectura ultimei sale carti cumparate – pe care incepuse sa o citeasca in urma cu trei saptamani. Da, avea de gand sa petreaca o zi in deplina lene, fara sa se miste mai mult decat era nevoie.
La ora 5:15, telefonul incepu sa taraie insistent. Bill se aseza mai bine pe blana intinsa jos, miorlaind zgomotos, vizibil deranjat de sunetula scutit. James tresari, injurand incetisor cand realiza cat de devreme era. “Se presupune ca azi lenevesc” se planse in gand, in timp ce incerca sa se decida daca avea sa raspunda la telefon sau nu.
- O sa regret asta... mormai, intinzand mana catre receptor.
- Nu, murmura in receptor.
- James, ma bucur ca am dat de tine. Incepusem sa cred ca nu vrei sa imi raspunzi, rase inspectorul Steppen. Hai, echiparea si vino pe strada Industriala. Avem un nou caz.
Tonul telefonului bazai o vreme in linistea camerei. James privi mirat in directia motanului.
- Ai auzit? Stiam ca o sa-mi para rau daca raspund, ofta el, in timp ce isi trantea capul inapoi pe perna. La naiba, mormai cu nasul afundat in pat.
Partea I – Vanatoarea
1. Prada
Ploua. Fiecare picatura, din singuratatea ei celesta cadea pe pavaj, descriind cercuri concentrice alaturi de altele, asemenea ei. Sunetul fortat al perdelei de apa acoperea orice zgomot, ca si cand o intreaga trupa de soldati ar fi marsaluit in tandem, cu bocancii grei lovind piatra cubica. Apoi, era intunericul. Singure, felinarele asezate ici-colo nu puteau face fata, in timp ce reteaua de storpi de ploaie filtra lumina si asa slaba.
O durea capul, inghetase si isi dorea sa nu fi urcat niciodata in acea masina blestemata. Inca ii simtea degetele unsuroase alunecand peste bluza subtire, pe sani, pentru ca mai apoi sa rupa cu brutalitate materialul delicat. Isi amintea involuntar mirosul acru de bere, gura baloasa ce incerca sa o sarute peste tot…
Se opri din alergat pentru o secunda. Plamanii ii luasera foc; nu mai facuse un asemenea efort din liceu, de la orele de educatie fizica. Parul cafeniu i se lipea de fata. Abia mai vedea pe unde calca. Nu-si dorea decat sa gaseasca o fiinta umana care sa o ajute, sa o protejeze, dar nu se intrezarea nici o casa cat vedea cu ochii. Stranse si mai mult hanoracul terfelit si ud in jurul ei. Se impiedica in propriile picioare si cazu, julindu-si genunchii goi, icnind infundat.
Auzea zgomotul unei masini, sau nu era decat o iluzie?
Plina de speranta, isi trase nasul si se sterse inutil la ochi. Machiajul ii era oricum intins, ca niste vanatai teribil de negre, manjindu-i fata.
Farurile o orbeau. Instinctiv, mana se ridica la ochi, protejandu-i de lumina ametitoare. Durerea reincepu sa pulseze. Putea auzi cum pasii se apropiau, lipaind dezgustator de trotuarul ud. Era ceva macabru in acel sunet.
- Ma puteti ajuta? spuse, insa vocea ei suna ca o toba sparta. Tacu pentru o clipa, cutremurandu-se la auzul vocii sale.
- Ma puteti ajuta? repeta, de aceasta data cu o nota de siguranta in glasul aproape paralizat.
- Trebuie sa ajung acasa... gemu.
Isi miji ochii catre silueta ce se indrepta spre ea, cu pasi marunti si leganati. Silueta rase. In lumina orbitoare nu vedea decat negru, iar negrul acela amenintator venea direct spre ea, cu mainile ridicate intr-un atac neobisnuit. Vocea incepu sa murmure ceva la inceput neinteligibil. Pe masura ce se apropia mai mult de ea, putea intelege vorbele bolborosite ce ieseau din buzele rasfrante.
- Desi ma duc prin valea umbrelor, frica nu imi va fi, caci esti cu mine iar sprijinul Tau imi este mangaiere.
Repeta aceste cuvinte ca si cand ar fi fost un descantec magic ce avea sa il protejeze de pacatul pe care inca nu il comisese. Cu cat se apropia mai mult de ea, cu atat setea de sange devenea mai puternica, de neinlaturat. Intinse o mana catre buzunarul de la piept, iar cu cealalta o prinse pe fata de gat. Era subtire si fragil. Isi apropie gura de tampla ei, trasand conturul cu limba, simtindu-i spaima ca fiind o parte din trupul sau. Stranse degetele o idee mai mult. O simtea cum incearca sa respire, cum se chinuie sa scape din stransoare. Gemeau. Ea de frica, de durere, iar el, din cauza placerii perverse pe care i-o provoca suferinta tinerei. O saruta cu forta, apoi, cu mana inarmata, injunghie trupul tremurand. Fata se prelinse catre pavaj. Nu murise inca, dar se chinuia, icnind profund de fiecare data cand incerca sa respire.
- Desi ma duc prin valea umbrelor, frica nu imi va fi, caci esti cu mine iar sprijinul Tau imi este mangaiere, continua el, in timp ce se repezi asupra trupului pe jumatate mort.
Lovi cu furie, lovi fara mila, de zeci de ori, pana cand nu se mai auzi nimic. Doar sunetul ploii ce cadea deasupra ei, spaland astfel rusinea, teama si disperarea. se lasa peste ea, rostind in continuare descantul tainic ce parea sa ii guverneze viata. Un corb se auzi in departare, parand sa cheme sufletul pierdut al fetei.
Era inca noapte afara, dar majoritatea luminilor de la case se aprinsesera cu jumatate de ora in urma. Era ora 5:00 dimineata in Whitehorse, Yukon, iar majoritatea cetatenilor se trezisera pentru a porni la treburile zilnice. Don Mabery era treaz inca de la ora 4 dimineata, iar acum era deja in bucataria restaurantului sau, pregatind cafelele si meniurile pentru micul dejun. In mai putin de jumatate de ora, un sfert din oras avea sa fie la una din mesele resturantuui Mabery`s de pe Jarvis Street, gata sa inceapa o noua zi cu motoarele la maxim. Batrana Jillian Barnes era deja in chiscul de ziare, primind presa pentru acea zi, aranjand fiecare ziar si revista la locul prestabilit. Chiar si postasul pornise la drum, livrand scrisorile acelei zile.
Singur in apartamentul sau, insotit de motanul Bill, James Logan continua sa doarma, protejat de umezeala de afara. Astazi era ziua sa libera, si planificase sa doarma pana cand nu mai putea, apoi sa se uite la TV jumatate de zi si sa continue lectura ultimei sale carti cumparate – pe care incepuse sa o citeasca in urma cu trei saptamani. Da, avea de gand sa petreaca o zi in deplina lene, fara sa se miste mai mult decat era nevoie.
La ora 5:15, telefonul incepu sa taraie insistent. Bill se aseza mai bine pe blana intinsa jos, miorlaind zgomotos, vizibil deranjat de sunetula scutit. James tresari, injurand incetisor cand realiza cat de devreme era. “Se presupune ca azi lenevesc” se planse in gand, in timp ce incerca sa se decida daca avea sa raspunda la telefon sau nu.
- O sa regret asta... mormai, intinzand mana catre receptor.
- Nu, murmura in receptor.
- James, ma bucur ca am dat de tine. Incepusem sa cred ca nu vrei sa imi raspunzi, rase inspectorul Steppen. Hai, echiparea si vino pe strada Industriala. Avem un nou caz.
Tonul telefonului bazai o vreme in linistea camerei. James privi mirat in directia motanului.
- Ai auzit? Stiam ca o sa-mi para rau daca raspund, ofta el, in timp ce isi trantea capul inapoi pe perna. La naiba, mormai cu nasul afundat in pat.