Mrs. February
21-11-09, 21:00
Capitolul 1 – Andromeda Ascendant
- partea I
Ma aflam intr-o camera goala; peretii de un alb sanitar ma ingretosau, amintindu-mi de spitale si de orfelinatele din copilarie. Totul era prea alb…
M-am ghemuit intr-un colt, cu capul pe genunchi, asteptand inevitabilul sfarsit. In orice moment un Magog cu spume la gura ar fi putut intra si si-ar fi putut infige ghearele din dotare in stomacul meu. Intr-un fel macabru, asta mi-as fi dorit – sa se termine odata cu acest prizonierat.
Ma uram fiindca ma lasasem capturata. Imi doream moartea.
Am inchis ochii, imaginandu-mi ca nu eram acolo, gandindu-ma la labirintul de probleme care ma asteptau acasa, sperand din tot sufletul sa mor si in acelasi timp sa traiesc. Deliram.
Frigul blestemat parea desprins din iernile siberiene, peretii erau mai reci decat moartea, iar eu, cu ochii inchisi, incercam sa imi imaginez ca nu eram acolo. Patetic. Mai aveam tupeul sa ma numesc Felina, inca mai credeam ca am dreptul sa fiu numita Ronin… Esuasem in cel mai epic mod posibil.
Cred ca am adormit, sau poate ca am murit, fiindca frigul s-a preschimbat in caldura, iar frica in pace. Sau poate ca nu…
Deschizand ochii, m-am trezit din nou la realitatea ingrozitoare in care ma aflam. Fruntea imi ardea, in ciuda gerului ce patrundea chiar si in acea camera aparent etansa; mi-am strans picioarele si mai mult pe langa trup, tremurand din toate incheieturile, zguduita de frisoane febrile.
Intr-un tarziu am inceput sa ma simt privita. Probabil ca adormisem, fiindca nu am simtit pe nimeni intrand, dar iata ca era acolo, privindu-ma fix: un munte de Magog, paros, dezgustator prin simplul fapt ca exista, gata in orice moment sa imi franga gatul si sa se infrupte din interiorul meu. Privirea lui era indescifrabila: sadism? Foame? Rautate pura…
Privirile ni s-au intersectat pentru o singura secunda, ce a parut sa dureze cat intreaga eternitate. Respiratia mi s-a taiat, in timp ce sangele a incetat sa mai curga prin vene. Vedeam negru in fata ochilor, iar capul imi vajaia, ca si cum un roi de albine isi gasise adapost in interiorul craniului meu. Apoi – tacere.
Nu am mai simtit nimic, absolut nimic. Credeam ca sunt moarta, eram sigura ca sunt moarta… speram sa fiu moarta. Nu stiam ca asa urma sa fie. Ma durea tot trupul, moartea nu se presupune ca trebuie sa fie lipsita de durere? De ce eram constienta? Nu vroiam sa fiu, daca tot murisem, macar sa fiu plecata de-a binelea, nu sa aud zgomotele astea terible, nu tipete, nu impuscaturi! Nu mai vreau lupta, macar moarta lasati-ma sa fiu linistita!
O durere ascutita mi-a impuns coastele. Daca am murit, de ce mai simt? m-am intrebat pentru ultima oara, inainte sa pierd de tot contactul cu realitatea.
Cand m-am trezit, am fost orbita de o lumina puternica. Era soarele? O explozie? Cerurile? Nu… doar neonul unei infirmerii. Am incercat sa vorbesc. O voce calda, de femeie m-a redus la tacere printr-un simplu “Nu!” Avea asupra mea o putere pe care nu o intelegeam si care m-a speriat. Intorcand capul catre directia de unde venea sunetul, am remarcat fiinta stranie ce ma ingrijea. Se deosebea de constitutia obisnuita a umanoizilor. Era de talia unei femei, dar pielea ei, in loc sa fie alba sau trandafirie, avea culoarea piersicii, accentuata in jurul ochilor si pe piept de pete roscate. Intreaga suprafata a pielii stralucea, ca si cand ar fi fost poleita cu praf de diamante. Ochii ii erau calzi, de un caprui ce batea spre galben, si ma priveau curiosi pe sub genele lungi. Purta un costum rosu, ce se asorta cu intreaga sa fiinta de culoarea piersicii, iar parul era roscat, lung, si il purta prins intr-o coafura complicata.
Cand s-a apropiat de mine, a incetat sa o privesc. Am remarcat ca ma conectase la cateva aparate, ce piuiau suparator. Pentru activitatea cardiaca, am banuit, desi gandul nu ma nelinistea. Era ceva in intreaga sa fiinta ce ma ajuta sa imi mentin calmul. Apoi, mi-a injectat ceva in brat. Pana sa apuc sa protestez, totul sa incetosat, singurul lucru pe care l-am auzit fiind vocea ei.
- Dormi…
Cand m-am trezit, femeia era tot langa mine. Nu am mai asteptat, repezindu-ma sa vorbesc. Am regretat imediat, caci fiecare cuvant parea sa taie in carne vie.
- Cine esti? Unde ma aflu?
- Numele meu este Trance Gemini, mi se adresa calm, cu aceeasi voce calda si ferma. Te afli la bordul navei Andromeda Ascendant, continua ea, in timp ce se ridica pentru a verifica inca un aparat.
Mi-am rotit privirea prin intreaga incapere. Era metalica si decorata auster. Numai strictul necesar: aparate, doua paturi, o masa si un scaun. Aparatura ultra-moderna, ce se potrivea, cu siguranta, unei nave, asa cum sustinea.
- Ce s-a intamplat? vorbeam greu, iar vocea imi era ragusita.
- Ai un umar luxat, doua coaste rupte si vanatai pe toata suprafata corpului.
Ti-am gasit venin de scorpion in sange si alte toxine, asa ca am injectat nanoboti. In cateva zile ar trebui sa te simti mult mai bine, mi-a spus zambind.
Genial… Nanoboti... auzisem de ei si de intrebuintarile lor, dar nu m-as fi gandit niciodata ca ii voi avea in sistem. Am inchis ochii in momentul in care un val de durere imi sageta capul. Apoi am adormit din nou.
Cand m-am trezit, eram singura. Incercand sa ma ridic din pat, m-a cuprins ameteala, dezechilibrandu-ma; chiar in acel moment, de nicaieri, aparu o femeie inalta, bruneta, cu o figura inexpresiva. Mi-a luat un moment sa realizez ca era vorba despre o holograma. Andromeda, probabil, nava insasi.
- Stai, mi-a poruncit.
Ca la o comanda, m-am prabusit din nou pe pat.
- Nu ai permisiunea sa te ridici. Vei astepta aici pana cand Capitanul sau Trance vor veni sa te vada, a adaugat, inainte sa dispara la fel de brusc si de abrupt precum aparuse.
Pret de cateva secunde, mi-am cantarit optiunile: sa incerc sa fug si sa fiu prajita de o nava, sau sa astept si sa fiu prajita de o fiinta umana?
Alternativa parea mai placuta, iar durerea persistenta m-a facut sa ma intind cuminte, cu capul pe perna.
Cateva minute mai tarziu Trance Gemini isi facu aparitia, impreuna cu un barbat inalt, cu parul castaniu si ochii albastri. Pesemne ca era Capitanul. Barbatul inainta, apropiindu-se de pat, in timp ce Trance isi croi drum catre aparate.
Capitanul se opri la doi pasi de patul meu. Ma privi examinator cateva secunde, apoi incepu sa vorbeasca.
- Numele meu este Dylan Hunt. Capitanul Dylan Hunt, mentiona, fara vreo urma de aroganta.
Privindu-ne intens timp de trei secunde, mi-am amintit ca trebuia sa ma prezint.
- Eu sunt Aeon Sabre, am grait orgolioasa, ignorand durerea din gat.
Intotdeauna fusesem mandra de originea mea, de clanul de Mutanti din care faceam parte si de puterile care ma diferentiau de cei din clan si din celelalte rase.
Zambi. Evident, nu se asteptase la asta.
- Un nume interesant…
Il priveam fix, fara sa ma simt incomod. Avea ceva in priviri care ar fi facut pe oricine sa se simta bine in preajma lui, asa ca am sfarsit prin a rade amandoi, in timp ce Trance facea ultimele consultatii. Ideea cu rasul nu a fost prea buna pentru mine, fiindca inca mai simteam o vaga durere in coaste, asa ca am tacut brusc.
- Esti bine, nanobotii si-au facut treaba, ma informa Trance, zambind cu caldura.
Capitanul ii multumi, indreptandu-se catre un ecran. Tasta cateva simboluri, dupa care aparu imaginea hologramei, de aceasta data ca Inteligenta Artificiala, purtand impreuna o scurta conversatie.
- Cabina este pregatita? intreba pe un ton jos.
- Da, Capitane!
- Perfect. Multumesc!
- Cu placere, raspunse politicoasa imaginea, apoi disparu la fel de brusc precum aparuse.
Intorcandu-se catre mine, m-a ajutat sa cobor din pat.
- Vino, ti-am pregatit o cabina! Grai politicos, in timp ce ma sustinea.
M-am uitat mai bine la mine remarcand ca nu purtam decat un fel de halat alb cu buline, in genul celor din spitale. L-am privit apoi in ochi, izbucnind amandoi in ras. Eu radeam de halatul cu buline, iar el de rasul meu – evident ca niciunul dintre noi nu considera ca bulinele roz mi se epotrivesc.
- Ce s-a intamplat? Ma intreba razand.
- Nimic, Capitane Hunt, doar ca nu mi-am imaginat niciodata ca o sa ajung sa port un halat alb cu bulinute roz...
- partea I
Ma aflam intr-o camera goala; peretii de un alb sanitar ma ingretosau, amintindu-mi de spitale si de orfelinatele din copilarie. Totul era prea alb…
M-am ghemuit intr-un colt, cu capul pe genunchi, asteptand inevitabilul sfarsit. In orice moment un Magog cu spume la gura ar fi putut intra si si-ar fi putut infige ghearele din dotare in stomacul meu. Intr-un fel macabru, asta mi-as fi dorit – sa se termine odata cu acest prizonierat.
Ma uram fiindca ma lasasem capturata. Imi doream moartea.
Am inchis ochii, imaginandu-mi ca nu eram acolo, gandindu-ma la labirintul de probleme care ma asteptau acasa, sperand din tot sufletul sa mor si in acelasi timp sa traiesc. Deliram.
Frigul blestemat parea desprins din iernile siberiene, peretii erau mai reci decat moartea, iar eu, cu ochii inchisi, incercam sa imi imaginez ca nu eram acolo. Patetic. Mai aveam tupeul sa ma numesc Felina, inca mai credeam ca am dreptul sa fiu numita Ronin… Esuasem in cel mai epic mod posibil.
Cred ca am adormit, sau poate ca am murit, fiindca frigul s-a preschimbat in caldura, iar frica in pace. Sau poate ca nu…
Deschizand ochii, m-am trezit din nou la realitatea ingrozitoare in care ma aflam. Fruntea imi ardea, in ciuda gerului ce patrundea chiar si in acea camera aparent etansa; mi-am strans picioarele si mai mult pe langa trup, tremurand din toate incheieturile, zguduita de frisoane febrile.
Intr-un tarziu am inceput sa ma simt privita. Probabil ca adormisem, fiindca nu am simtit pe nimeni intrand, dar iata ca era acolo, privindu-ma fix: un munte de Magog, paros, dezgustator prin simplul fapt ca exista, gata in orice moment sa imi franga gatul si sa se infrupte din interiorul meu. Privirea lui era indescifrabila: sadism? Foame? Rautate pura…
Privirile ni s-au intersectat pentru o singura secunda, ce a parut sa dureze cat intreaga eternitate. Respiratia mi s-a taiat, in timp ce sangele a incetat sa mai curga prin vene. Vedeam negru in fata ochilor, iar capul imi vajaia, ca si cum un roi de albine isi gasise adapost in interiorul craniului meu. Apoi – tacere.
Nu am mai simtit nimic, absolut nimic. Credeam ca sunt moarta, eram sigura ca sunt moarta… speram sa fiu moarta. Nu stiam ca asa urma sa fie. Ma durea tot trupul, moartea nu se presupune ca trebuie sa fie lipsita de durere? De ce eram constienta? Nu vroiam sa fiu, daca tot murisem, macar sa fiu plecata de-a binelea, nu sa aud zgomotele astea terible, nu tipete, nu impuscaturi! Nu mai vreau lupta, macar moarta lasati-ma sa fiu linistita!
O durere ascutita mi-a impuns coastele. Daca am murit, de ce mai simt? m-am intrebat pentru ultima oara, inainte sa pierd de tot contactul cu realitatea.
Cand m-am trezit, am fost orbita de o lumina puternica. Era soarele? O explozie? Cerurile? Nu… doar neonul unei infirmerii. Am incercat sa vorbesc. O voce calda, de femeie m-a redus la tacere printr-un simplu “Nu!” Avea asupra mea o putere pe care nu o intelegeam si care m-a speriat. Intorcand capul catre directia de unde venea sunetul, am remarcat fiinta stranie ce ma ingrijea. Se deosebea de constitutia obisnuita a umanoizilor. Era de talia unei femei, dar pielea ei, in loc sa fie alba sau trandafirie, avea culoarea piersicii, accentuata in jurul ochilor si pe piept de pete roscate. Intreaga suprafata a pielii stralucea, ca si cand ar fi fost poleita cu praf de diamante. Ochii ii erau calzi, de un caprui ce batea spre galben, si ma priveau curiosi pe sub genele lungi. Purta un costum rosu, ce se asorta cu intreaga sa fiinta de culoarea piersicii, iar parul era roscat, lung, si il purta prins intr-o coafura complicata.
Cand s-a apropiat de mine, a incetat sa o privesc. Am remarcat ca ma conectase la cateva aparate, ce piuiau suparator. Pentru activitatea cardiaca, am banuit, desi gandul nu ma nelinistea. Era ceva in intreaga sa fiinta ce ma ajuta sa imi mentin calmul. Apoi, mi-a injectat ceva in brat. Pana sa apuc sa protestez, totul sa incetosat, singurul lucru pe care l-am auzit fiind vocea ei.
- Dormi…
Cand m-am trezit, femeia era tot langa mine. Nu am mai asteptat, repezindu-ma sa vorbesc. Am regretat imediat, caci fiecare cuvant parea sa taie in carne vie.
- Cine esti? Unde ma aflu?
- Numele meu este Trance Gemini, mi se adresa calm, cu aceeasi voce calda si ferma. Te afli la bordul navei Andromeda Ascendant, continua ea, in timp ce se ridica pentru a verifica inca un aparat.
Mi-am rotit privirea prin intreaga incapere. Era metalica si decorata auster. Numai strictul necesar: aparate, doua paturi, o masa si un scaun. Aparatura ultra-moderna, ce se potrivea, cu siguranta, unei nave, asa cum sustinea.
- Ce s-a intamplat? vorbeam greu, iar vocea imi era ragusita.
- Ai un umar luxat, doua coaste rupte si vanatai pe toata suprafata corpului.
Ti-am gasit venin de scorpion in sange si alte toxine, asa ca am injectat nanoboti. In cateva zile ar trebui sa te simti mult mai bine, mi-a spus zambind.
Genial… Nanoboti... auzisem de ei si de intrebuintarile lor, dar nu m-as fi gandit niciodata ca ii voi avea in sistem. Am inchis ochii in momentul in care un val de durere imi sageta capul. Apoi am adormit din nou.
Cand m-am trezit, eram singura. Incercand sa ma ridic din pat, m-a cuprins ameteala, dezechilibrandu-ma; chiar in acel moment, de nicaieri, aparu o femeie inalta, bruneta, cu o figura inexpresiva. Mi-a luat un moment sa realizez ca era vorba despre o holograma. Andromeda, probabil, nava insasi.
- Stai, mi-a poruncit.
Ca la o comanda, m-am prabusit din nou pe pat.
- Nu ai permisiunea sa te ridici. Vei astepta aici pana cand Capitanul sau Trance vor veni sa te vada, a adaugat, inainte sa dispara la fel de brusc si de abrupt precum aparuse.
Pret de cateva secunde, mi-am cantarit optiunile: sa incerc sa fug si sa fiu prajita de o nava, sau sa astept si sa fiu prajita de o fiinta umana?
Alternativa parea mai placuta, iar durerea persistenta m-a facut sa ma intind cuminte, cu capul pe perna.
Cateva minute mai tarziu Trance Gemini isi facu aparitia, impreuna cu un barbat inalt, cu parul castaniu si ochii albastri. Pesemne ca era Capitanul. Barbatul inainta, apropiindu-se de pat, in timp ce Trance isi croi drum catre aparate.
Capitanul se opri la doi pasi de patul meu. Ma privi examinator cateva secunde, apoi incepu sa vorbeasca.
- Numele meu este Dylan Hunt. Capitanul Dylan Hunt, mentiona, fara vreo urma de aroganta.
Privindu-ne intens timp de trei secunde, mi-am amintit ca trebuia sa ma prezint.
- Eu sunt Aeon Sabre, am grait orgolioasa, ignorand durerea din gat.
Intotdeauna fusesem mandra de originea mea, de clanul de Mutanti din care faceam parte si de puterile care ma diferentiau de cei din clan si din celelalte rase.
Zambi. Evident, nu se asteptase la asta.
- Un nume interesant…
Il priveam fix, fara sa ma simt incomod. Avea ceva in priviri care ar fi facut pe oricine sa se simta bine in preajma lui, asa ca am sfarsit prin a rade amandoi, in timp ce Trance facea ultimele consultatii. Ideea cu rasul nu a fost prea buna pentru mine, fiindca inca mai simteam o vaga durere in coaste, asa ca am tacut brusc.
- Esti bine, nanobotii si-au facut treaba, ma informa Trance, zambind cu caldura.
Capitanul ii multumi, indreptandu-se catre un ecran. Tasta cateva simboluri, dupa care aparu imaginea hologramei, de aceasta data ca Inteligenta Artificiala, purtand impreuna o scurta conversatie.
- Cabina este pregatita? intreba pe un ton jos.
- Da, Capitane!
- Perfect. Multumesc!
- Cu placere, raspunse politicoasa imaginea, apoi disparu la fel de brusc precum aparuse.
Intorcandu-se catre mine, m-a ajutat sa cobor din pat.
- Vino, ti-am pregatit o cabina! Grai politicos, in timp ce ma sustinea.
M-am uitat mai bine la mine remarcand ca nu purtam decat un fel de halat alb cu buline, in genul celor din spitale. L-am privit apoi in ochi, izbucnind amandoi in ras. Eu radeam de halatul cu buline, iar el de rasul meu – evident ca niciunul dintre noi nu considera ca bulinele roz mi se epotrivesc.
- Ce s-a intamplat? Ma intreba razand.
- Nimic, Capitane Hunt, doar ca nu mi-am imaginat niciodata ca o sa ajung sa port un halat alb cu bulinute roz...