Beatrix
18-10-09, 22:08
Dupa lungi chinuri in care am tot scris fara sa ajung la un rezultat anume am reusit sa " radactez " un prim capitol dintr-o poveste care, sper din tot sufletul sa o duc la capat. Inceputul este banal ca... ehh, oricare cam este si eu nu stau prea bine la capitolul asta. Stilul meu, spre marea mea mirare, este total schimbat... Am scris asta dupa 6 luni de pauza, sau chiar mai mult. Nu este cine stie si sper sa ma indrept spre stilul meu preferat si sa ajung acolo unde candva am fost, adica la dorinta de a scrie.
In al doilea rand as vrea sa dedic acest fic Annei, mai exact ~X~LoVeLeSs~X~, sper din suflet sa ma ridic la asteptarile ei si sa-i placa ce va urma. Ii multumesc pentru indemnarile ei de a scrie mai departe ( totul se datoreaza incurajarilor ei ) si mai ales pentru ca scrierile ei m-au indemnat sa ma apuc de acest fic.
Multumesc Anna.
Atunci când orologiul bate miezul nopţii…
Nimeni nu ştie ce chin mă arde,
Ce griji frământă aprinsu-mi gând
Orologiul singur din ceea parte
Răsună jalnic din când, în când...1
Capitolul I - Şi eu am temeri...
- Fressgierig! Freissgierig! Elend!2
- Dar… vai, domnule!
- Ha! Ha! Fressgierig!
Degeaba. Recunosc, eram total depăşit în acest moment critic însă nu ştiam exact de ce anume. Era posibil ca problema pusă în faţa mea să se fi dovedit prea greu de rezolvat sau oare spaima mea era dovadă a unei lipse de cunoaştere? A doua chestiune, numai gândindu-mă la ea, îmi cutremura tot corpul din cap până-n picioare, pe chipul meu aşternându-se o expresie de groază subită atunci când tânărul Alexander începu a înşira o serie de cuvinte provenite din limba sa maternă, germana. În timp ce vorbea se ridică de la măsuţa din lemn de tei, recunosc foarte frumos lucrată, ornamentată şi lustruită; în caz că erai o doamnă la ananghie - vorbesc evident despre femeile care se află în groaznica situaţie de a li se lua rujul de pe buze sau mai ştiu eu ce alte prafuri de pe faţa lor - şi nu poate găsi o oglindă în apropriere pentru ai reflecta chipul, poate să folosească luciul mesei pe post de sticlă reflectatoare pentru a-şi retuşa “ masca “.
Mi-am luat ochii de la acel obiect sculptat în lemn, minunat, şi am început să-l urmăresc pe conte cu privirea mijită şi cu inima gata să-mi sară din piept. Mă temeam să nu cumva să se ajungă la criză de nervi si şi-mi moară în faţa ochilor! Am mai păţit-o o dată şi tot eu am fost suspectat ca fiind criminalul. Încă îmi vin în minte cuvintele reci ale soţiei nefericitului bărbat, un fost pacient de-al meu, care a murit în urma unui atat ce cord de faţă cu mine. Nu am putut face absolut nimic pentru a salva viaţa lui…
“ Un criminal! Un nenoricit ce merită să putrezească în închisoare, asta eşti nemernicule! “
Dumnezele… şi cu câtă ură mă putea privi aceea femeie… Uneori încă mă mai trezesc noaptea din somn cu vinovăţia în spatele meu şi aud cuvintele răsunând în toată încăperea acaparată de întunericul nopţii. Şi ca să fie şi mai groaznic de multe ori îmi răsună în urechi zbierătul disperat al lupilor ce convieţuiesc alături de cine ştie ce alte creaturi ale nopţii adânci în pădurea nu departe de castelul din Transilvania în care îmi petrec mai mult de jumatate de an.
Încep să aberez cum fac de obicei aşa că am sa revin la momentul de faţă. Contele! Mă înfioră, nu glumă. Este cu adevărat un om foarte interesant, pe care dacă te puneai să îl studiezi ţi-ar fi luat mai mult decât o singură viaţă, avea o gramadă de secrete şi că veni vorba între noi, nu aş dori să le aflu oricât de provocatoare pot fi ele.
Devenea din ce în ce mai nervos şi îmi dădea impresia că nu-şi putea controla propriul corp sau mai bine spus, cineva anume îi controla trupul pentru că începuse să se plimbe cu pas iute de la un capăt la altul al încăperii, din ochii săi sărind scântei de ură şi căpătând o culoare roşiatică, probabil din cauza focului ce ardea mistuitor în şemineul de marmură de lângă mine. Începuse să înjure şi să blesteme evident, tot în germană, eu tresărind la auzul acelor cuvinte.
- Dumnezeule, am lăsat eu să-mi scape numele Creatorul printre buze că oricât de neconcentrat eram tot puteam înţelege sensul acelor cuvinte blestemate, folosite de oamenii fără pic de ruşine.
Înţepenisem pe fotoliul îmbrăcat în catifea roşie în timp ce dragul Conte Alexander arunca cuvinte sfidătoare la cer. Tot în germană… Îmi ciuleam urechile şi-mi ascuţeam auzul minţii în speranţa că-mi voi putea aduce aminte măcar câteva cuvinte prinse din dicţionare, cei drept şi alea învăţate cu chiu şi vai. Să le ia dracu de limbi străine că eu care nu mi-am dat niciun interes a le învăţa mă întreb de ce scumpul nostru Atotştiitor nu a lăsat să se vorbească o singură limbă pe tot pământul ăsta nenorocit, călcat în picioare de toţi neisprăviţii. Franceză, engleză, germană… nu pricep nimic şi să-mi fie uşoare pedepsele dar Dumnezeu s-a cam zgârcit la asta. Nu acelaşi lucru pot spune şi despre tânărul domn Alexander care vorbea fluent toate aceste limbi plus înca două-trei de care eu nici nu auzisem.
Mi-am împreunat mâinile, am afişat un zâmbet prostesc şi l-am înterupt pe vorbitor, pe limba mea pe care o ştia la fel de bine ca mine sau … poate chiar mai bine deşi nu era o limbă pe care un conte ar reuşi să o stăpânească, româna. L-am privit şi m-am cutremurat; îmi venea să iau primul tren şi să mă întorc în miezul capitalei româneşti. Ochii îi ieşeau din orbite, buzele i se subţiau cu fiecare cuvânt rostit în nenocita asta de germană iar trăsăturile fetei i se distorsionau cu fiecare secundă care se scurgea, aducându-mi înfiorator aminte de un drac. Un moment de linişte în care afară se mai auzeau doar cântecele ascuţite ale bufniţelor. Sunt un om care crede în superstiţii şi mă tem pentru viaţa mea deci vă închipuiţi ce expresie ciudată a feţei aveam.
Contele şi-a ridicat circumflexele sprâncenelor; mi-am întors privirea spre fereastră unde luna încă nedevorată de colţii feroci ai vârcolacilor trona liniştită în abisul presărat de stele. Era o seară liniştită, poate prea liniştită. Mi-aş fi dorit să mă aflu înapoi în ţara mea… dar nu, eu trebuie să-mi urmez cariera şi să-mi sacrific viaţa în scopul ei. Din această cauză nebunească mă aflu acum în Austria, la doar vreo 20 de kilometri de Viena într-un castel destul de primitor. Singurul locuit în zilele de astăzi, defapt domnul Alexander era singurul om cu statutul de conte. Nu intru în detalii pentru moment, sunt extrem de îngrijorat de cum vor evolua lucrurile în continuare.
- Scuzele mele umile, domnule André pentru manierele mele dar nu mi-am putut stăpâni furia. Evident, astfel de lucruri nu au scuză dar totuşi vă cer să-mi iertaţi comportamentul şi lipsa de respect.
Mi-ar fi plăcut să-i fi răstit câteva cuvinte dure dar m-am abţinut pentru că în primul rând este un conte iar în al doilea rând nu sunt în situaţia potrivită. Mi-am format buzele într-un zâmbet fin şi i-am spus că scuzele sale sunt acceptate şi că nu mă deranjează cu nimic “ pornirea “ sa. M-am uitat la ceasul de pe mâna mea şi am observat că mai erau câteva secunde până liniuţa mică avea să anunţe miezul nopţii. În departare liniştea serii se sparse de orologiul unei biserici gothice a căror clopote începură să cânte ding dong-ul din fiecare noapte.
- Îmi pare rău că vă spun, dar am putea discuta consecinţele problemei mâine pe zi? Sunt destul de obosit după drumul lung pe care l-am făcut până la umilul dumneavoastră castel. Dacă aţi putea să mă scuzaţi… v-aş fi foarte recunoscator.
- Desigur, lăsaţi-mă să vă conduc în dormitorul unde vă veţi petrece urmatoarele nopţi.
Ridicându-mă, l-am urmat pe tânărul conte printr-o serie de culoaruri întunecate si foarte reci până când m-a poftit într-o cameră lumintă de focul unui şemineu aprins; încăperea era îmbrăcată în tot felul de nuanţe de roşu. A plecat urându-mi noapte bună.
Ştiam ce va urma mâine, aveam să discutăm problemele legate de fratele său mai mic care suferea de o boală numită porfirie. Şederea mea va fi extrem de lungă… Am oftat şi m-am pregătit de culcare pentru că abia mai puteam vorbi.
________________________
Note:
1. Orologiul - Iacob Negruzzi ( strofa a doua )
2. Mincinos! Mincinos! Nenorocire!
Mentionez, povestea va fi scrisa la persoana I in mare parte din perspectiva unui el.
In al doilea rand as vrea sa dedic acest fic Annei, mai exact ~X~LoVeLeSs~X~, sper din suflet sa ma ridic la asteptarile ei si sa-i placa ce va urma. Ii multumesc pentru indemnarile ei de a scrie mai departe ( totul se datoreaza incurajarilor ei ) si mai ales pentru ca scrierile ei m-au indemnat sa ma apuc de acest fic.
Multumesc Anna.
Atunci când orologiul bate miezul nopţii…
Nimeni nu ştie ce chin mă arde,
Ce griji frământă aprinsu-mi gând
Orologiul singur din ceea parte
Răsună jalnic din când, în când...1
Capitolul I - Şi eu am temeri...
- Fressgierig! Freissgierig! Elend!2
- Dar… vai, domnule!
- Ha! Ha! Fressgierig!
Degeaba. Recunosc, eram total depăşit în acest moment critic însă nu ştiam exact de ce anume. Era posibil ca problema pusă în faţa mea să se fi dovedit prea greu de rezolvat sau oare spaima mea era dovadă a unei lipse de cunoaştere? A doua chestiune, numai gândindu-mă la ea, îmi cutremura tot corpul din cap până-n picioare, pe chipul meu aşternându-se o expresie de groază subită atunci când tânărul Alexander începu a înşira o serie de cuvinte provenite din limba sa maternă, germana. În timp ce vorbea se ridică de la măsuţa din lemn de tei, recunosc foarte frumos lucrată, ornamentată şi lustruită; în caz că erai o doamnă la ananghie - vorbesc evident despre femeile care se află în groaznica situaţie de a li se lua rujul de pe buze sau mai ştiu eu ce alte prafuri de pe faţa lor - şi nu poate găsi o oglindă în apropriere pentru ai reflecta chipul, poate să folosească luciul mesei pe post de sticlă reflectatoare pentru a-şi retuşa “ masca “.
Mi-am luat ochii de la acel obiect sculptat în lemn, minunat, şi am început să-l urmăresc pe conte cu privirea mijită şi cu inima gata să-mi sară din piept. Mă temeam să nu cumva să se ajungă la criză de nervi si şi-mi moară în faţa ochilor! Am mai păţit-o o dată şi tot eu am fost suspectat ca fiind criminalul. Încă îmi vin în minte cuvintele reci ale soţiei nefericitului bărbat, un fost pacient de-al meu, care a murit în urma unui atat ce cord de faţă cu mine. Nu am putut face absolut nimic pentru a salva viaţa lui…
“ Un criminal! Un nenoricit ce merită să putrezească în închisoare, asta eşti nemernicule! “
Dumnezele… şi cu câtă ură mă putea privi aceea femeie… Uneori încă mă mai trezesc noaptea din somn cu vinovăţia în spatele meu şi aud cuvintele răsunând în toată încăperea acaparată de întunericul nopţii. Şi ca să fie şi mai groaznic de multe ori îmi răsună în urechi zbierătul disperat al lupilor ce convieţuiesc alături de cine ştie ce alte creaturi ale nopţii adânci în pădurea nu departe de castelul din Transilvania în care îmi petrec mai mult de jumatate de an.
Încep să aberez cum fac de obicei aşa că am sa revin la momentul de faţă. Contele! Mă înfioră, nu glumă. Este cu adevărat un om foarte interesant, pe care dacă te puneai să îl studiezi ţi-ar fi luat mai mult decât o singură viaţă, avea o gramadă de secrete şi că veni vorba între noi, nu aş dori să le aflu oricât de provocatoare pot fi ele.
Devenea din ce în ce mai nervos şi îmi dădea impresia că nu-şi putea controla propriul corp sau mai bine spus, cineva anume îi controla trupul pentru că începuse să se plimbe cu pas iute de la un capăt la altul al încăperii, din ochii săi sărind scântei de ură şi căpătând o culoare roşiatică, probabil din cauza focului ce ardea mistuitor în şemineul de marmură de lângă mine. Începuse să înjure şi să blesteme evident, tot în germană, eu tresărind la auzul acelor cuvinte.
- Dumnezeule, am lăsat eu să-mi scape numele Creatorul printre buze că oricât de neconcentrat eram tot puteam înţelege sensul acelor cuvinte blestemate, folosite de oamenii fără pic de ruşine.
Înţepenisem pe fotoliul îmbrăcat în catifea roşie în timp ce dragul Conte Alexander arunca cuvinte sfidătoare la cer. Tot în germană… Îmi ciuleam urechile şi-mi ascuţeam auzul minţii în speranţa că-mi voi putea aduce aminte măcar câteva cuvinte prinse din dicţionare, cei drept şi alea învăţate cu chiu şi vai. Să le ia dracu de limbi străine că eu care nu mi-am dat niciun interes a le învăţa mă întreb de ce scumpul nostru Atotştiitor nu a lăsat să se vorbească o singură limbă pe tot pământul ăsta nenorocit, călcat în picioare de toţi neisprăviţii. Franceză, engleză, germană… nu pricep nimic şi să-mi fie uşoare pedepsele dar Dumnezeu s-a cam zgârcit la asta. Nu acelaşi lucru pot spune şi despre tânărul domn Alexander care vorbea fluent toate aceste limbi plus înca două-trei de care eu nici nu auzisem.
Mi-am împreunat mâinile, am afişat un zâmbet prostesc şi l-am înterupt pe vorbitor, pe limba mea pe care o ştia la fel de bine ca mine sau … poate chiar mai bine deşi nu era o limbă pe care un conte ar reuşi să o stăpânească, româna. L-am privit şi m-am cutremurat; îmi venea să iau primul tren şi să mă întorc în miezul capitalei româneşti. Ochii îi ieşeau din orbite, buzele i se subţiau cu fiecare cuvânt rostit în nenocita asta de germană iar trăsăturile fetei i se distorsionau cu fiecare secundă care se scurgea, aducându-mi înfiorator aminte de un drac. Un moment de linişte în care afară se mai auzeau doar cântecele ascuţite ale bufniţelor. Sunt un om care crede în superstiţii şi mă tem pentru viaţa mea deci vă închipuiţi ce expresie ciudată a feţei aveam.
Contele şi-a ridicat circumflexele sprâncenelor; mi-am întors privirea spre fereastră unde luna încă nedevorată de colţii feroci ai vârcolacilor trona liniştită în abisul presărat de stele. Era o seară liniştită, poate prea liniştită. Mi-aş fi dorit să mă aflu înapoi în ţara mea… dar nu, eu trebuie să-mi urmez cariera şi să-mi sacrific viaţa în scopul ei. Din această cauză nebunească mă aflu acum în Austria, la doar vreo 20 de kilometri de Viena într-un castel destul de primitor. Singurul locuit în zilele de astăzi, defapt domnul Alexander era singurul om cu statutul de conte. Nu intru în detalii pentru moment, sunt extrem de îngrijorat de cum vor evolua lucrurile în continuare.
- Scuzele mele umile, domnule André pentru manierele mele dar nu mi-am putut stăpâni furia. Evident, astfel de lucruri nu au scuză dar totuşi vă cer să-mi iertaţi comportamentul şi lipsa de respect.
Mi-ar fi plăcut să-i fi răstit câteva cuvinte dure dar m-am abţinut pentru că în primul rând este un conte iar în al doilea rând nu sunt în situaţia potrivită. Mi-am format buzele într-un zâmbet fin şi i-am spus că scuzele sale sunt acceptate şi că nu mă deranjează cu nimic “ pornirea “ sa. M-am uitat la ceasul de pe mâna mea şi am observat că mai erau câteva secunde până liniuţa mică avea să anunţe miezul nopţii. În departare liniştea serii se sparse de orologiul unei biserici gothice a căror clopote începură să cânte ding dong-ul din fiecare noapte.
- Îmi pare rău că vă spun, dar am putea discuta consecinţele problemei mâine pe zi? Sunt destul de obosit după drumul lung pe care l-am făcut până la umilul dumneavoastră castel. Dacă aţi putea să mă scuzaţi… v-aş fi foarte recunoscator.
- Desigur, lăsaţi-mă să vă conduc în dormitorul unde vă veţi petrece urmatoarele nopţi.
Ridicându-mă, l-am urmat pe tânărul conte printr-o serie de culoaruri întunecate si foarte reci până când m-a poftit într-o cameră lumintă de focul unui şemineu aprins; încăperea era îmbrăcată în tot felul de nuanţe de roşu. A plecat urându-mi noapte bună.
Ştiam ce va urma mâine, aveam să discutăm problemele legate de fratele său mai mic care suferea de o boală numită porfirie. Şederea mea va fi extrem de lungă… Am oftat şi m-am pregătit de culcare pentru că abia mai puteam vorbi.
________________________
Note:
1. Orologiul - Iacob Negruzzi ( strofa a doua )
2. Mincinos! Mincinos! Nenorocire!
Mentionez, povestea va fi scrisa la persoana I in mare parte din perspectiva unui el.