Amarantha
10-10-09, 00:11
Acesta este un mic proiect pe care il tot 'coc' de ceva timp. Abia am asteptat sa il scriu [sau macar prima parte] si sa o postez aici. Sunt foarte curioasa daca va placea sau nu, pentru ca am incercat sa il fac cat mai interesant. In fine, daca ii place cuiva, eu voi si multimita. ^^
Tin sa ii dau multumiri lui Nevaeh, care mi-a facut bannerul fabulos si care m-a ajutat foarte, foarte, foarte mult cu foarte multe. Pentru care ii multumesc din nou, si imi pare rau ca am batut-o la cap si ca o voi mai bate la cap mult timp de acum in colo. ^^
Sper sa va placa si nu va sfiiti sa lasati o parere, buna sau rea. Constructive criticism se gaseste asa de greu T___T
EDIT:
Doresc critica avansata pentru povestea mea. ^^ :D
http://i301.photobucket.com/albums/nn58/angelgirlcrista99/banner____.png
Volumul 1: In lumea care nu a existat niciodata
I: Hair as black as ebony
________
Povestea asta nu are inceapa cu ‘a fost o data…’, desi poate ar fi potrivit si asa. Pana la urma, are toate ingredientele pentru a fi un basm de calitate. Are printi stralucitori, cu par balai si un zambet asemenea soarelui si cavaleri drepti si vitejii, cu sabii faurite din cel mai puternic otel si bineinteles, domnitele de la curte, frumoase toate si meritand titlul de printesa cu rochiile lor de matase si de cu panglicile colorate prinse in pletele periate cu grija. Da, povestea asta intruneste toate cerintele necesare, dar nu poate sa fie o istorisire despre zane si feti frumosi. Acelea au finaluri fericite si in ele, printi nu au o lumina rece in ochii albastri si cavaleri nu isi ling degetele insangerate ca si cand ar fi o adevarata placere sa faca asta si … si…
Nu. Nu, nu se poate sa incep povestea cu ‘a fost o data…’ .
Povestea incepe cu ea. Ceea ce e mult mai potrivit, in fond, nu mi-a luat mult sa descopar ca totul incepea de la ea, cel putin in lumea mea. Diminetile incepeau cu ochii ei verzi clipind lenes si somnoros si cu muzica de vioara pe care o indragea intr-atat, se topeau incet in dupa-amiezi vrajite, conturate de miscarile ei calcutale si economice, gratioase si languroase si apoi veneau serile, mirosind a cupru si a fum si cu un zambet pe buze inrosite de acadele. Dimineata, dupa amiaza, seara, mereu auzeam pletele ei lungi si negre fosnind in urma sa, urmate de fusta dansand printre picioarele nu foarte lungi si cam prea subtiri.
Ea era Karina Schiller. Sangele o facea austriaca, insa parasise provincia respectiva la o varsta frageda, imbracata in straie de doliu care o faceau micuta si bolnavicioasa. Nu mai exista nimic care sa o lege de pamanturile acelea, asa ca nu s-a mai intors niciodata. Nu erau decat amintiri, prea putine, frante si distorsionate, in care mama plangea si tata murea si in care mama se usca si se stingea si …. Heh. Nu mai conteaza, a fost acum mult, mult timp.
Karina plutea pe coridoarele palatului regal, cu o privire incetosata in adancimile ochilor verzi, neatenta la lumea din jur si pierduta in propriile fantezii, in care doar Bach, auzindu-se din castile pe care refuza sa le de-a jos, avea voie sa o insoteasca. Picioarele, in cizmele fara toc trecand peste genunchi, nici macar nu atingeau podea, alunecau pur si simplu pe aerul din jur si ea era un spectru materializat si nimic mai mult, trecand prin camere si lasandu-si parfumul prin ele, dar niciodata existand cu adevarat. Mult timp mi-am spus ca mademoiselle nu era nici macar un om normal, din carne si oase si am mers cu convingerea absoluta ca e mireasma si lumina condensata, cu praf de stele rosu dansand in vine si bucati de matase intinse peste oase de margean in loc de piele. Cine ar putea sa ma contrazica? Nu e ca si cand cineva ar fi putut sa o atinga, nu in adevaratul sens al cuvantului, asa ca s-a gasit nimeni care sa imi prezinte dovada ca m-as insela.
Inca de la inceput, am fost fascinata, imbatata si exaltata de ea, de prezenta ei hipnotica si imposibil de conturat. Era atat de diferita de orice alta persoana pe care o intalnisem vreodata. Nu era spectaculoasa, dramatica sau incantatoare, nu sarea in ochii din multime si nici nu era cine stie ce din punct de vedere fizic. Era scunda si slaba, cu sanii aproape inexistenti si coapsele lipsite de carne, cu umeri mici si o fata cat un pumn. Pielea era foita de hartie intinsa pe niste oase fragile si la o privire atenta, puteai sa vezi retele de capilare intizandu-se sub aceasta.
Imi placeau cu adevarat doar ochii, imensi, verzi, stralucind in intuneric, inramati de o serie deasa de gene lungi si negre si cu pleoape lenesa, care se inchideau incet si se intalneau la mijloc; clipea asemenea felinelor, ca si cand ar fi costat-o rezerve intregi de energie miscarea simpla. Era pacat de ochii aia frumos. Nu erau decat niste oglinzi folosite pentru a reflecta trairile altora si atat. Rareori si niciodata in conditii normale, un foc mistuitor ardea in ei, flamand si imposibil de controlat; un dezastru nedorit care cerea varsare de sange si nu vroia sa se stinga pana cand podeaua nu era imbibata, pana cand pletele innebunitor lungi nu erau atarnau grele din pricina umezelii.
Tot atunci, buzele subtiri si ascutite se schimonoseau si linia dreapta a gurii ei micute se frangea, dand nastere unui ranjet dement care parea complet natural in momentele acelea tensionate. Intregul ei corp, micut si fragil, canta aceasi melodie. Muschii se contractau spasmodic. Coapsele ii tremurau si zvacneau, ca si membrele puternice ale animalelor de prada; ca si a unei pantere in mijlocul vanatorii. Degetele se zbateau, nevrand sa se opreasca chiar daca nu aveau de ales. Imaginea respectiva era hidoasa, imposibila de perceput, dar ciudat de atragatoare. Nu puteai sa iti iei ochii de la ea, nu atunci cand fura diferita nuante de rosu de la cei care ii stateau in fata, cu bucuria si entuziasmul unui copil intr-un magazin de dulciuri.
Ah, bine, voi recunoaste. Nu eram doar fascinata de ea. Eram absolut indragostita. Nu, nici macar, mai mult, mult mai mult. Dragostea…La naiba, dragostea nu putea sa acopere nici macar jumatate din sentimentele care amenintau sa se reverse din mine, prea multe si prea complicate pentru a le putea intelege in adevaratul sens al cuvantului. Eram – nu, nu eram, ci sunt, si acum, cand totul e pe dos, cand printesele s-au transformat in vrajitoare hidoase si cavalerii in ucigasi insetati de sange- sunt inca sub vraja pe care a aruncat-o asupra mea, cu voie sau fara.
Nimic nu e asa cum am planuit la inceput. Nimic nu e asa cum ar fi trebuit sa fie si totusi, totusi, ea e in continuare inceputul si ea a modelat substanta si tot cu ea, afurisita de papusa a generalului Sumeragi, se va sfarsi aceast basm grotesc.
***
La doisprezece ani am pasit pentru prima data pe poarta Academiei. Eram atat de speriata incat abia reuseam sa imi opresc degetele din tremurul lor tradator, abia reuseam sa imi soptesc numele celor care erau interesati, abia reuseam sa imi inghit dorinta de a plange si a plange si a plange. Imi era dor de casa mea cu pereti bej si de gradina in care ma ascundeam si de servitoarele care impleteau parul meu rosu si buclat in felurite spicuri si noduri complicate. Abia am reusit sa ma instalez in camera si sa imi desfac bagajele. M-am ghemuit in pat, sub patura, si am dat frau liber lacrimilor.
Adevarul era ca eu nici macar nu stiam ce cautam acolo. Parinti mei au decis sa ma trimita la Academia Militara. Eu nu am fost niciodata - si nici nu voi fi, nu in viata asta, cel putin – capabila sa ma integrez intr-o astfel de lume, violenta si insangerata. Nu sunt o ucigasa, oricat ar fi incercat ei sa ma programeze astfel. Nu era in sangele meu, pur si simplu. Mi-am petrecut la academie cinci ani, intr-o izolare mai mult sau mai putin autoimpusa. Eu nu aveam ce sa caut in mijlocul oamenilor aceia, ei nu aveau ce sa caute in jurul meu. Lor le facea placere sa puna mana pe arme, pe sabii, sa se bata, sa taie carne si oase. Se vedea pe fetele multora dintre ei, o placere prost deghizata. Altii, nici macar nu incercau sa se ascunda, isi aratau setea imposibil de domilit in ochi, pe buze, in zambete.
In proprii mei albastri nu era decat resemnare. Nu era viata pe care mi-o doream, dar era viata pe care o alesesem de dragul parintilor mei. Ar fi fost mult mai simplu sa aleg o cariera in dans sau in teatru, ceva ce mi-ar fi placut cu adevarat. Din pacate, m-am pricopsit aici, printre ucigasi si infometati de putere si am incercat tot mereu sa devin si eu la fel. A fost visul tatei sa ajunga in Garda Regala, asa ca a devenit si visul meu, pentru ca vroiam sa il fac mandru de mine. Of, tata, daca ai stii tu ce am ajuns sa fac ca sa fii tu mandru de mine…Vai, nici macar nu stiu daca m-ai accepta ca fiica a ta, daca ai stii.
Notele mele au fost bune, profesori m-au felicitat, m-au incurajat; dar totul era mecanic. Luptam pentru ca asa trebuia, dar nu imi placea sa trag cu arma sau sa invat lovituri care sa paralizeze inamicul. Am vrut sa dau examenul de intrare in Garda Regala, dar niciodata nu m-am asteptat sa il trec. Niciodata nu m-as asteptat ca mademoiselle Karina Schiller, Locotenent General si Comandant Secund al Garzii Regale sa pluteasca in viata mea cu fustele elegante si privirile ei languroase
***
Nu stiu la ce m-am asteptat cand am intalnit-o pentru prima data pe Karina Schiller. Despre ea circulau diferite zvonuri la Academie si numele ei era pe buzele tuturor, dar niciodata spus prea tare. Doar soptit, cu admiratie si putina frica. O persoana pe care toti vroiau sa o vada, dar nu de prea aproape, pentru ca se spuneau atat de multe despre ea incat nu stiai care sunt adevarate si care nu- insa toate erau insapimantatoare. Se spunea ca, pe campul de lupta, era o forta de temut, in stare sa decimeze legiuni intregi de oameni si nu numai atat, se spunea ca o facea cu o placere sadica si zambind safisfacuta. Se spunea ca avea gheara lungi si ascutite, sub taisul carora carnea si cartilagiile erau ca si matasea, cedand ca si materialul sub abuzul foarfecii. Se spunea ca nu putea sa fie atinsa, de gloante sau de cutite, nici macar de degetele cuiva, pentru ca nici macar nu era umana. Probabil era un demon, spuneau unii, ceva mai suprestitiosi, pentru ca altfel nu ar putea sa zboare deasupra inamicilor.
Cert este ca, in timp ce imi faceam drum pe coridoarele sediului Garzii Regale, eram de-a dreptul ingrozita. Habar nu aveam ce fel de persoana avea ma astepta in spatele usilor duble ale biroului ei.
Stiam povestile despre membrii acestei organizatii. O data ce deveneai membru, renuntai la toate legaturiile pe care le aveai cu lumea reala, la identitate si la umanitate. Nu mai aveai un chip, nu mai aveai conexiuni, erai un nume soptit si o serie de fapte terifiante pe care nimeni nu vroia sa le recunoasca. Nu stiu daca am fost sau voi fi vreodata capabila sa fac fata la asa ceva, dar daca mi-a fost data o asemenea sansa, nu aveam sa dau cu piciorul in ea. In fond, toata lumea stia ca nu puteai sa ii refuzi. O persoana din cincizeci aveau posibilitatea de a da examenului in fiecare an si dintre acestia, doar unul il lua. De cele mai multe ori, ucenicii erau antrenati de membrii rangurilor inferioare. Rareori se oboseau celebrii generali ai Garzii sa ia sub aripa lor un absolvent neexperimentat.
De fapt, cred ca ultima data cand s-a intamplat a fost acum sapte ani, cand proaspatul general Kyousuke Sumeragi a hotarat sa si-o faca eleva pe viitoarea mea profesoara, Karina Schiller.
Membrii Armatei Regale isi primesc rangul o data cu anii, avansand si castigand dreptul acela. Totusi, Garda Regala avea un sistem special. Pentru inceput, aveau putere si peste propriile lor trupe, si peste cele ale Armatei si titlurile lor nu veneau o data cu varsta sau numarul de batalii castigate. Se bazau pe puterea, pe abilitatea de strateg si pe abilitatile de lider si de spion al fiecarui membru. Astfel, puteai sa ajungi colonel sau chiar general pana la varsta de treizeci de ani. Nu era ca si cand o multime de oameni aveau calitatile necesare pentru o asemenea onoare si nici nu aveau sansa sa traiasca prea mult. In plus, titlul era mai mult unul de fatada, pentru ca toata lumea stia ce erau cu adevarat oameni aceia. Nu erau nici pe departe ofiteri ai armatei. Erau asasini cu sange rece si nimic mai mult. Asasini a dracului de buni. Toata lumea stia asta.
Avand toate astea in minte, va puteti imagina, poate, care a fost imaginea formata in mintea mea despre mademoiselle Karina. Sa fie o femeie masiva, inalta si impunatoare care inspira autoritate? Sau poate o nimfa seducatoare, cu un trup implinit si un zambet malitios, pe care il daruia din spatele genelor lungi si curbate, o data cu replicile ei taioase si acide?
Imaginati-va, va rog, surpriza mea, cand am intalnit-o pe bruneta prea mica si prea slaba pentru a fi impunatoare. Statea la birou, afundata intr-un scaun imens de piele si aratand ca si o fetita la masa de lucru a tatalui sau, jucandu-se de-a adultul. Era bolnavicios de palida si hainele negre pe care le purta o faceau si mai mititica. Purta manusi care se pierdeau sub manecile sacoului stramt si o bluza ce ii imbraca si gatul si umerii. Avea bratarii multe si late pe incheieturi. Isi trecea din cand in cand mainile prin parul lung si asta facea bijuteriile sa zornaie placut.
Imi vorbea incet si moale, rar. Avea o vocea oarecum lenesa, indiferenta si complet lipsita de inflexiunile obisnuite. Se uita la mine printre gene dese si negre, cu ploapele lasate, ca si cand ar fi fost vesnic sub efectul unor halucinogene.
Stateam pe un fotoliu in fata biroului ei si o ascultam imi timp ce imi explica la ce se astepta de la mine, la ce sa ma astept eu de la ea si la ce sa ma astept de la lumea in care tocmai imi semnasem intrarea. Ii ascultam mai mult vocea, nu neaparat cuvintele. Din cand in cand, privirea mea era atrasa de roseata buzelor ei, de acadeaua pe care o lingea languros. Era o acadea de cirese. Am observat repede ca doamnisoara general avea acest obicei. Acadele sau bomboane, numai de cirese. Avea buzunarele pline de asa ceva. Rosii, genul care isi imprumutau culoare buzelor ei si care ii dadeau gurii micute aroma lor artificiala, atat de dulce. Ma intrebam uneori daca nu cumva ii ramasesera imprimate in pielea proprietatile dulciurilor pe care le savura cu fiecare ocazie.
***
Tin sa ii dau multumiri lui Nevaeh, care mi-a facut bannerul fabulos si care m-a ajutat foarte, foarte, foarte mult cu foarte multe. Pentru care ii multumesc din nou, si imi pare rau ca am batut-o la cap si ca o voi mai bate la cap mult timp de acum in colo. ^^
Sper sa va placa si nu va sfiiti sa lasati o parere, buna sau rea. Constructive criticism se gaseste asa de greu T___T
EDIT:
Doresc critica avansata pentru povestea mea. ^^ :D
http://i301.photobucket.com/albums/nn58/angelgirlcrista99/banner____.png
Volumul 1: In lumea care nu a existat niciodata
I: Hair as black as ebony
________
Povestea asta nu are inceapa cu ‘a fost o data…’, desi poate ar fi potrivit si asa. Pana la urma, are toate ingredientele pentru a fi un basm de calitate. Are printi stralucitori, cu par balai si un zambet asemenea soarelui si cavaleri drepti si vitejii, cu sabii faurite din cel mai puternic otel si bineinteles, domnitele de la curte, frumoase toate si meritand titlul de printesa cu rochiile lor de matase si de cu panglicile colorate prinse in pletele periate cu grija. Da, povestea asta intruneste toate cerintele necesare, dar nu poate sa fie o istorisire despre zane si feti frumosi. Acelea au finaluri fericite si in ele, printi nu au o lumina rece in ochii albastri si cavaleri nu isi ling degetele insangerate ca si cand ar fi o adevarata placere sa faca asta si … si…
Nu. Nu, nu se poate sa incep povestea cu ‘a fost o data…’ .
Povestea incepe cu ea. Ceea ce e mult mai potrivit, in fond, nu mi-a luat mult sa descopar ca totul incepea de la ea, cel putin in lumea mea. Diminetile incepeau cu ochii ei verzi clipind lenes si somnoros si cu muzica de vioara pe care o indragea intr-atat, se topeau incet in dupa-amiezi vrajite, conturate de miscarile ei calcutale si economice, gratioase si languroase si apoi veneau serile, mirosind a cupru si a fum si cu un zambet pe buze inrosite de acadele. Dimineata, dupa amiaza, seara, mereu auzeam pletele ei lungi si negre fosnind in urma sa, urmate de fusta dansand printre picioarele nu foarte lungi si cam prea subtiri.
Ea era Karina Schiller. Sangele o facea austriaca, insa parasise provincia respectiva la o varsta frageda, imbracata in straie de doliu care o faceau micuta si bolnavicioasa. Nu mai exista nimic care sa o lege de pamanturile acelea, asa ca nu s-a mai intors niciodata. Nu erau decat amintiri, prea putine, frante si distorsionate, in care mama plangea si tata murea si in care mama se usca si se stingea si …. Heh. Nu mai conteaza, a fost acum mult, mult timp.
Karina plutea pe coridoarele palatului regal, cu o privire incetosata in adancimile ochilor verzi, neatenta la lumea din jur si pierduta in propriile fantezii, in care doar Bach, auzindu-se din castile pe care refuza sa le de-a jos, avea voie sa o insoteasca. Picioarele, in cizmele fara toc trecand peste genunchi, nici macar nu atingeau podea, alunecau pur si simplu pe aerul din jur si ea era un spectru materializat si nimic mai mult, trecand prin camere si lasandu-si parfumul prin ele, dar niciodata existand cu adevarat. Mult timp mi-am spus ca mademoiselle nu era nici macar un om normal, din carne si oase si am mers cu convingerea absoluta ca e mireasma si lumina condensata, cu praf de stele rosu dansand in vine si bucati de matase intinse peste oase de margean in loc de piele. Cine ar putea sa ma contrazica? Nu e ca si cand cineva ar fi putut sa o atinga, nu in adevaratul sens al cuvantului, asa ca s-a gasit nimeni care sa imi prezinte dovada ca m-as insela.
Inca de la inceput, am fost fascinata, imbatata si exaltata de ea, de prezenta ei hipnotica si imposibil de conturat. Era atat de diferita de orice alta persoana pe care o intalnisem vreodata. Nu era spectaculoasa, dramatica sau incantatoare, nu sarea in ochii din multime si nici nu era cine stie ce din punct de vedere fizic. Era scunda si slaba, cu sanii aproape inexistenti si coapsele lipsite de carne, cu umeri mici si o fata cat un pumn. Pielea era foita de hartie intinsa pe niste oase fragile si la o privire atenta, puteai sa vezi retele de capilare intizandu-se sub aceasta.
Imi placeau cu adevarat doar ochii, imensi, verzi, stralucind in intuneric, inramati de o serie deasa de gene lungi si negre si cu pleoape lenesa, care se inchideau incet si se intalneau la mijloc; clipea asemenea felinelor, ca si cand ar fi costat-o rezerve intregi de energie miscarea simpla. Era pacat de ochii aia frumos. Nu erau decat niste oglinzi folosite pentru a reflecta trairile altora si atat. Rareori si niciodata in conditii normale, un foc mistuitor ardea in ei, flamand si imposibil de controlat; un dezastru nedorit care cerea varsare de sange si nu vroia sa se stinga pana cand podeaua nu era imbibata, pana cand pletele innebunitor lungi nu erau atarnau grele din pricina umezelii.
Tot atunci, buzele subtiri si ascutite se schimonoseau si linia dreapta a gurii ei micute se frangea, dand nastere unui ranjet dement care parea complet natural in momentele acelea tensionate. Intregul ei corp, micut si fragil, canta aceasi melodie. Muschii se contractau spasmodic. Coapsele ii tremurau si zvacneau, ca si membrele puternice ale animalelor de prada; ca si a unei pantere in mijlocul vanatorii. Degetele se zbateau, nevrand sa se opreasca chiar daca nu aveau de ales. Imaginea respectiva era hidoasa, imposibila de perceput, dar ciudat de atragatoare. Nu puteai sa iti iei ochii de la ea, nu atunci cand fura diferita nuante de rosu de la cei care ii stateau in fata, cu bucuria si entuziasmul unui copil intr-un magazin de dulciuri.
Ah, bine, voi recunoaste. Nu eram doar fascinata de ea. Eram absolut indragostita. Nu, nici macar, mai mult, mult mai mult. Dragostea…La naiba, dragostea nu putea sa acopere nici macar jumatate din sentimentele care amenintau sa se reverse din mine, prea multe si prea complicate pentru a le putea intelege in adevaratul sens al cuvantului. Eram – nu, nu eram, ci sunt, si acum, cand totul e pe dos, cand printesele s-au transformat in vrajitoare hidoase si cavalerii in ucigasi insetati de sange- sunt inca sub vraja pe care a aruncat-o asupra mea, cu voie sau fara.
Nimic nu e asa cum am planuit la inceput. Nimic nu e asa cum ar fi trebuit sa fie si totusi, totusi, ea e in continuare inceputul si ea a modelat substanta si tot cu ea, afurisita de papusa a generalului Sumeragi, se va sfarsi aceast basm grotesc.
***
La doisprezece ani am pasit pentru prima data pe poarta Academiei. Eram atat de speriata incat abia reuseam sa imi opresc degetele din tremurul lor tradator, abia reuseam sa imi soptesc numele celor care erau interesati, abia reuseam sa imi inghit dorinta de a plange si a plange si a plange. Imi era dor de casa mea cu pereti bej si de gradina in care ma ascundeam si de servitoarele care impleteau parul meu rosu si buclat in felurite spicuri si noduri complicate. Abia am reusit sa ma instalez in camera si sa imi desfac bagajele. M-am ghemuit in pat, sub patura, si am dat frau liber lacrimilor.
Adevarul era ca eu nici macar nu stiam ce cautam acolo. Parinti mei au decis sa ma trimita la Academia Militara. Eu nu am fost niciodata - si nici nu voi fi, nu in viata asta, cel putin – capabila sa ma integrez intr-o astfel de lume, violenta si insangerata. Nu sunt o ucigasa, oricat ar fi incercat ei sa ma programeze astfel. Nu era in sangele meu, pur si simplu. Mi-am petrecut la academie cinci ani, intr-o izolare mai mult sau mai putin autoimpusa. Eu nu aveam ce sa caut in mijlocul oamenilor aceia, ei nu aveau ce sa caute in jurul meu. Lor le facea placere sa puna mana pe arme, pe sabii, sa se bata, sa taie carne si oase. Se vedea pe fetele multora dintre ei, o placere prost deghizata. Altii, nici macar nu incercau sa se ascunda, isi aratau setea imposibil de domilit in ochi, pe buze, in zambete.
In proprii mei albastri nu era decat resemnare. Nu era viata pe care mi-o doream, dar era viata pe care o alesesem de dragul parintilor mei. Ar fi fost mult mai simplu sa aleg o cariera in dans sau in teatru, ceva ce mi-ar fi placut cu adevarat. Din pacate, m-am pricopsit aici, printre ucigasi si infometati de putere si am incercat tot mereu sa devin si eu la fel. A fost visul tatei sa ajunga in Garda Regala, asa ca a devenit si visul meu, pentru ca vroiam sa il fac mandru de mine. Of, tata, daca ai stii tu ce am ajuns sa fac ca sa fii tu mandru de mine…Vai, nici macar nu stiu daca m-ai accepta ca fiica a ta, daca ai stii.
Notele mele au fost bune, profesori m-au felicitat, m-au incurajat; dar totul era mecanic. Luptam pentru ca asa trebuia, dar nu imi placea sa trag cu arma sau sa invat lovituri care sa paralizeze inamicul. Am vrut sa dau examenul de intrare in Garda Regala, dar niciodata nu m-am asteptat sa il trec. Niciodata nu m-as asteptat ca mademoiselle Karina Schiller, Locotenent General si Comandant Secund al Garzii Regale sa pluteasca in viata mea cu fustele elegante si privirile ei languroase
***
Nu stiu la ce m-am asteptat cand am intalnit-o pentru prima data pe Karina Schiller. Despre ea circulau diferite zvonuri la Academie si numele ei era pe buzele tuturor, dar niciodata spus prea tare. Doar soptit, cu admiratie si putina frica. O persoana pe care toti vroiau sa o vada, dar nu de prea aproape, pentru ca se spuneau atat de multe despre ea incat nu stiai care sunt adevarate si care nu- insa toate erau insapimantatoare. Se spunea ca, pe campul de lupta, era o forta de temut, in stare sa decimeze legiuni intregi de oameni si nu numai atat, se spunea ca o facea cu o placere sadica si zambind safisfacuta. Se spunea ca avea gheara lungi si ascutite, sub taisul carora carnea si cartilagiile erau ca si matasea, cedand ca si materialul sub abuzul foarfecii. Se spunea ca nu putea sa fie atinsa, de gloante sau de cutite, nici macar de degetele cuiva, pentru ca nici macar nu era umana. Probabil era un demon, spuneau unii, ceva mai suprestitiosi, pentru ca altfel nu ar putea sa zboare deasupra inamicilor.
Cert este ca, in timp ce imi faceam drum pe coridoarele sediului Garzii Regale, eram de-a dreptul ingrozita. Habar nu aveam ce fel de persoana avea ma astepta in spatele usilor duble ale biroului ei.
Stiam povestile despre membrii acestei organizatii. O data ce deveneai membru, renuntai la toate legaturiile pe care le aveai cu lumea reala, la identitate si la umanitate. Nu mai aveai un chip, nu mai aveai conexiuni, erai un nume soptit si o serie de fapte terifiante pe care nimeni nu vroia sa le recunoasca. Nu stiu daca am fost sau voi fi vreodata capabila sa fac fata la asa ceva, dar daca mi-a fost data o asemenea sansa, nu aveam sa dau cu piciorul in ea. In fond, toata lumea stia ca nu puteai sa ii refuzi. O persoana din cincizeci aveau posibilitatea de a da examenului in fiecare an si dintre acestia, doar unul il lua. De cele mai multe ori, ucenicii erau antrenati de membrii rangurilor inferioare. Rareori se oboseau celebrii generali ai Garzii sa ia sub aripa lor un absolvent neexperimentat.
De fapt, cred ca ultima data cand s-a intamplat a fost acum sapte ani, cand proaspatul general Kyousuke Sumeragi a hotarat sa si-o faca eleva pe viitoarea mea profesoara, Karina Schiller.
Membrii Armatei Regale isi primesc rangul o data cu anii, avansand si castigand dreptul acela. Totusi, Garda Regala avea un sistem special. Pentru inceput, aveau putere si peste propriile lor trupe, si peste cele ale Armatei si titlurile lor nu veneau o data cu varsta sau numarul de batalii castigate. Se bazau pe puterea, pe abilitatea de strateg si pe abilitatile de lider si de spion al fiecarui membru. Astfel, puteai sa ajungi colonel sau chiar general pana la varsta de treizeci de ani. Nu era ca si cand o multime de oameni aveau calitatile necesare pentru o asemenea onoare si nici nu aveau sansa sa traiasca prea mult. In plus, titlul era mai mult unul de fatada, pentru ca toata lumea stia ce erau cu adevarat oameni aceia. Nu erau nici pe departe ofiteri ai armatei. Erau asasini cu sange rece si nimic mai mult. Asasini a dracului de buni. Toata lumea stia asta.
Avand toate astea in minte, va puteti imagina, poate, care a fost imaginea formata in mintea mea despre mademoiselle Karina. Sa fie o femeie masiva, inalta si impunatoare care inspira autoritate? Sau poate o nimfa seducatoare, cu un trup implinit si un zambet malitios, pe care il daruia din spatele genelor lungi si curbate, o data cu replicile ei taioase si acide?
Imaginati-va, va rog, surpriza mea, cand am intalnit-o pe bruneta prea mica si prea slaba pentru a fi impunatoare. Statea la birou, afundata intr-un scaun imens de piele si aratand ca si o fetita la masa de lucru a tatalui sau, jucandu-se de-a adultul. Era bolnavicios de palida si hainele negre pe care le purta o faceau si mai mititica. Purta manusi care se pierdeau sub manecile sacoului stramt si o bluza ce ii imbraca si gatul si umerii. Avea bratarii multe si late pe incheieturi. Isi trecea din cand in cand mainile prin parul lung si asta facea bijuteriile sa zornaie placut.
Imi vorbea incet si moale, rar. Avea o vocea oarecum lenesa, indiferenta si complet lipsita de inflexiunile obisnuite. Se uita la mine printre gene dese si negre, cu ploapele lasate, ca si cand ar fi fost vesnic sub efectul unor halucinogene.
Stateam pe un fotoliu in fata biroului ei si o ascultam imi timp ce imi explica la ce se astepta de la mine, la ce sa ma astept eu de la ea si la ce sa ma astept de la lumea in care tocmai imi semnasem intrarea. Ii ascultam mai mult vocea, nu neaparat cuvintele. Din cand in cand, privirea mea era atrasa de roseata buzelor ei, de acadeaua pe care o lingea languros. Era o acadea de cirese. Am observat repede ca doamnisoara general avea acest obicei. Acadele sau bomboane, numai de cirese. Avea buzunarele pline de asa ceva. Rosii, genul care isi imprumutau culoare buzelor ei si care ii dadeau gurii micute aroma lor artificiala, atat de dulce. Ma intrebam uneori daca nu cumva ii ramasesera imprimate in pielea proprietatile dulciurilor pe care le savura cu fiecare ocazie.
***