Daftmuse
05-10-09, 00:12
În geometria vieţii, cercul este mulţimea tuturor exaltărilor pe plan egal depărtate de anonimatul fiinţei mele, un punct oarecare, fix, iluzoriu, numit centru. Asta ar fi definiţia pe care tind să o respect în viaţă, o definiţie concretă, stilizată , însă incompletă. Ar fi atâtea moduri prin care poţi concepe cuvântul “cerc” în viaţa ta, încât analizarea lor ar fi nu numai inutilă, ci şi distrugătoare. De ce ? Pentru că ai descoperi de fapt, cât de imperfectă ai fi dacă ai semăna cu un cerc.
Când mă gândesc la o astfel de formă, de fapt mi se creionează în minte o antiteză. În aparenţă observ sublimitate, perfecţiune, însă viaţa mea nu e deloc aşa, devenind astfel un alb şi un negru material. Iar când spun asta, nu îmi trece prin minte decât conştiinţa unui om, o perfecţiune nereuşită din păcate, ce nu s-a terminat la fiecare în parte ca un element de inadaptabilitate, ci a dezvoltat o exasperare ce ne obligă să ne dorim să fim unitari.
Mă simt atât de imperfectă şi sufletul mi-e atât de robust, încât am senzaţia uneori că eu însămi formez un cerc concentric, punând pe acelaşi plan de viaţă sufletească toate aceste puncte, care seamănă, exterior şi aparent. De ce toţi spun că cercul înseamnă uniune ? Nu, nu e deloc aşa. Nu este perfect, nu este ceva etern, nimic de genul, din contră, probabil e cea mai fragilă formă a vieţii.
Şi acum să fim sinceri, aţi avut vreodată senzaţia că sunteţi atât de mici încât aţi putea trece neobservaţi prin orice unghi al universului ? Eu nu. Însă am avut intototdeauna sentimentul că sunt atât de mare încât m-am strâns într-un punct aruncat la nimereală pe o sferă. Şi m-am rotit...M-am rotit prin conştiinţă ca o minge de plastic şi nu m-am oprit, am continuat să mă rostogolesc, şi uite-mă acum, sunt la fel...
Şi vorbind despre asta îmi amintesc trecutul. Da, de abia acum am realizat că am revenit la acele amintiri, că m-am învârtit şi am ajuns la aceleaşi gânduri, la aceleaşi imagini. Îţi aminteşti, nu ? Sper să fii atentă, sper să mă asculţi, dacă nu privindu-mă, măcar de acolo de unde eşti. Ştiu că mă vezi, nu încerca să mă ignori. Te văd şi eu, în amintiri, zâmbind, te văd aruncată în viaţa mea, însă nu te îngrijora, am avut grijă să nu te loveşti de pereţi, să nu te mişc, ştiu că te vei învârti şi tu odată cu mine până ce va rămâne praf.
Şi ştii ce? Chiar am crezut că viaţa noastră reprezintă un fir, însă a ta s-a îndoit, şi s-a indoit... până ce părţile au ajuns să se întâlnească. Şi atunci nu a mai putut creşte, pentru că s-a rupt... şi ai dispărut. Nu ţi se pare ciudat asta ? Nu neapărat ciudat, ci imperfect.
Şi iar am uitat ideea, voi renunţa în a o mai continua pe cealaltă. Mă doare... De fapt nu trebuia să aduc vorba despre tine, ci să continui să filosofez. Însă am realizat, nu există aşa ceva, nu poţi defini lucrurile cu nişte cuvinte, e doar abstract. Abstractă a fost imaginea ta, abstract trecutul meu... a fost. Aş continua să scriu, deşi ştiu că nu e nevoie să-mi aşez gândurile pe o pagină, ştii bine că se rupe şi o mototoleşti şi o faci şi pe ea cerc.
Am încercat oarecum să îmi aduc aminte de imaginea ta, dragă prietenă, de ceea ce eşti tu, de ceea ce ai fost şi vei fi pentru mine, despre palpabilitatea ta şi despre prăpastia în care ai căzut, căci a avea monopolul suferinţei este a vieţui suspendat deasupra unei prăpăstii ca un balon ce se înalţă şi vezi draga mea, tot un fel de cerc şi el.
Vedeţi ? Vedeţi de ce un cerc nu e perfect, cercul de fapt este o interiorizare proprie. Iar definiţia lui... te face pe tine purtător al acestei interiorizări ; pe tine şi pe mine.
Şi totuşi... tu eşti un cerc perfect.
Când mă gândesc la o astfel de formă, de fapt mi se creionează în minte o antiteză. În aparenţă observ sublimitate, perfecţiune, însă viaţa mea nu e deloc aşa, devenind astfel un alb şi un negru material. Iar când spun asta, nu îmi trece prin minte decât conştiinţa unui om, o perfecţiune nereuşită din păcate, ce nu s-a terminat la fiecare în parte ca un element de inadaptabilitate, ci a dezvoltat o exasperare ce ne obligă să ne dorim să fim unitari.
Mă simt atât de imperfectă şi sufletul mi-e atât de robust, încât am senzaţia uneori că eu însămi formez un cerc concentric, punând pe acelaşi plan de viaţă sufletească toate aceste puncte, care seamănă, exterior şi aparent. De ce toţi spun că cercul înseamnă uniune ? Nu, nu e deloc aşa. Nu este perfect, nu este ceva etern, nimic de genul, din contră, probabil e cea mai fragilă formă a vieţii.
Şi acum să fim sinceri, aţi avut vreodată senzaţia că sunteţi atât de mici încât aţi putea trece neobservaţi prin orice unghi al universului ? Eu nu. Însă am avut intototdeauna sentimentul că sunt atât de mare încât m-am strâns într-un punct aruncat la nimereală pe o sferă. Şi m-am rotit...M-am rotit prin conştiinţă ca o minge de plastic şi nu m-am oprit, am continuat să mă rostogolesc, şi uite-mă acum, sunt la fel...
Şi vorbind despre asta îmi amintesc trecutul. Da, de abia acum am realizat că am revenit la acele amintiri, că m-am învârtit şi am ajuns la aceleaşi gânduri, la aceleaşi imagini. Îţi aminteşti, nu ? Sper să fii atentă, sper să mă asculţi, dacă nu privindu-mă, măcar de acolo de unde eşti. Ştiu că mă vezi, nu încerca să mă ignori. Te văd şi eu, în amintiri, zâmbind, te văd aruncată în viaţa mea, însă nu te îngrijora, am avut grijă să nu te loveşti de pereţi, să nu te mişc, ştiu că te vei învârti şi tu odată cu mine până ce va rămâne praf.
Şi ştii ce? Chiar am crezut că viaţa noastră reprezintă un fir, însă a ta s-a îndoit, şi s-a indoit... până ce părţile au ajuns să se întâlnească. Şi atunci nu a mai putut creşte, pentru că s-a rupt... şi ai dispărut. Nu ţi se pare ciudat asta ? Nu neapărat ciudat, ci imperfect.
Şi iar am uitat ideea, voi renunţa în a o mai continua pe cealaltă. Mă doare... De fapt nu trebuia să aduc vorba despre tine, ci să continui să filosofez. Însă am realizat, nu există aşa ceva, nu poţi defini lucrurile cu nişte cuvinte, e doar abstract. Abstractă a fost imaginea ta, abstract trecutul meu... a fost. Aş continua să scriu, deşi ştiu că nu e nevoie să-mi aşez gândurile pe o pagină, ştii bine că se rupe şi o mototoleşti şi o faci şi pe ea cerc.
Am încercat oarecum să îmi aduc aminte de imaginea ta, dragă prietenă, de ceea ce eşti tu, de ceea ce ai fost şi vei fi pentru mine, despre palpabilitatea ta şi despre prăpastia în care ai căzut, căci a avea monopolul suferinţei este a vieţui suspendat deasupra unei prăpăstii ca un balon ce se înalţă şi vezi draga mea, tot un fel de cerc şi el.
Vedeţi ? Vedeţi de ce un cerc nu e perfect, cercul de fapt este o interiorizare proprie. Iar definiţia lui... te face pe tine purtător al acestei interiorizări ; pe tine şi pe mine.
Şi totuşi... tu eşti un cerc perfect.