tatakai
22-02-09, 16:07
Istoria:
Primele dovezi ale existentei sabiilor in Japonia dateaza din 240en, in timpul perioadei Yayoi, cand regina Himeko a trimis tribut dinastiei Wei din China 2 sabii. Totodata, in 280en se inregistreaza importarea din China a numeroase sabii din fier. Se banuieste ca arta forjarii otelului a venit imediat dupa aceasta din China prin intermediul Koreei, dar detaliile sunt inca necunoscute.
In secolul V au aparut primele sabii fabricate pe scara larga in Japonia. Acestea erau drepte, cu o singura lama, si purtau numele de chokuto. Metoda durificarii otelului, foarte specifica in Japonia in fabricarea sabiilor, a fost utilizata pentru intaia oara in secolul VI. Perioada sabiilor drepte a durat pana la inceputul perioadei Heian (secolul VIII), cand stilul de lupta sa schimbat, devenind predominanta lupta calare. Pentru a acomoda utilizarea sabiilor cu calaria, acestea au devenit curbe, mai lungi si tot cu o singura lama, purtand denumirea de tachi. Intre chokuto si tachi exista mai multe stiluri intermediare, cele mai cunoscute fiind kogarasumaru (sabie scurta cu 2 muchii ascutite) si kenukigatatachi. Termenul de Nipponto sau Nihonto (ce inseamna “sabie japoneza”) se refera la sabiile curbe.
Perioada Heian, care se considera punctul de inceput al istoriei sabiilor japoneze, se caracterizeaza prin faptul ca multe ideologii au fost importate din China si modificate astfel incat sa fie japoneze. Majoritatea lucrurilor pe care acum le consideram specifice Japoniei, au luat nastere in aceasta perioada. In aceasta perioada a aparut si ideea fabricarii sabiilor prin forjare, astfel incat suprafata exterioara sa fie dura, iar miezul moale.
Sabiile fabricate si folosite in aceasta perioada intra in clasa tachi. Totodata, acum a aparut obiceiul semnarii lamelor de sabie, astfel probabil cea mai veche sabie tachi, poarta semnatura fauritorului: Sanjo Munechika, iar cea mai veche sabie semnata care poarta si data fabricarii, a fost facuta de Namihira Yukimasa.
Invingerea clanului Taira de catre Minamoto no Yoritomo a fost evenimentul ce marcheaza trecerea la perioada Kamakura, dar totodata si evenimentul ce marcheaza trecerea puterii in mainile clasei samurailor. Se spune ca aceasta este epoca de aur a sabiilor japoneze, acestea devenind mult mai perfectionate din toate punctele de vedere, inclusiv cel estetic. Caracteristic sabiilor in aceasta perioada este latimea lamei - mai mare decat in perioada precedenta, diferenta mica intre latimea lamei la baza si la varf, precum si forma varfului, care de cele mai multe ori era de tipul ikubi (“ceafa de taur”).
Spre sfarsitul perioadei Kamakura au avut loc doua invazii mogole (1274 si 1281). Intalnirea cu noi arme, tehnologii si tactici, a demonstrat cateva slabiciuni ale sabiilor tachi, ca de exemplu faptul ca varful lamei se putea rupe usor si nu putea fi reparat. Aceste experiente acumulate in batalii, a afectat proiectarea formei in viitor a sabiilor.
Odata cu rasturnarea puterii shogunatului Kamakura, curtea imperiala a preluat din nou conducerea, dar pentru scurt timp - la inceputul perioadei Muromachi. Aceasta perioada este caracterizata printr-un razboi aproape continuu. Conditiile istorice a determinat astfel cresterea in importanta a infanteristului, si odata cu aceasta aparitia de sabii lungi, pentru doua maini, folosite pentru a puncta lovituri puternice, devastatoare. Aceste tipuri de sabii poarta denumirea de odachi sau nodachi, avand peste un metru in lungime (deseori 120-150cm). Din aceasta perioada dateaza si sabii lungi de aproape 2 metri, insa erau folosite doar pentru ceremonii.
Dupa o scurta perioada de pace la mijlocul acestei perioada, in 1467 a reinceput batalia pentru putere. Intreaga tara a fost cuprinsa de un razboi constant timp de 100 de ani, cand intr-un final Oda Nabunaga si Toyotomi Hideioshi au reusit sa reuneasca si sa aduca pace in Japonia. Aceasta perioada este cunoscuta sub denumirea de Senkogu (perioada in care tara era in razboi).
Sabiile din aceasta perioada se despart in 3 grupe caracteristice istorice: 1394-1466; 1467-1554 si 1555-1595.
In prima perioada (1394-1466), odata cu cresterea armatelor, asa cum spuneam mai devreme, a scazut numarul soldatiilor calare, ceea ce a condus la o crestere in importanta a soldatilor pedestrasi. Cu toate ca se mai fabricau sabii tachi sau odachi, perioada de glorie a sabiilor katana se apropie. Sabiile mai scurte erau mai usor de purtat si mai usor de scos din teaca. Centrul curburii lamei s-a deplasat spre varf, fiind astfel concepute pentru a fi folosite din picioare. Majoritatea sabiilor aveau in lungime 69,7-72,7cm, si se ingustau spre varf. Spre sfarsitul acestei perioade, aproape toate sabiile produse poarta denumirea de uchigatana.
In ceea de-a doua perioada (1467-1554), pe masura ce mobilitatea trupelor a devenit un punct strategic, sabiile au devenit din ce in ce mai scurte. Majoritatea sabiilor fabricate in aceasta perioada erau de 60-65cm in lungime, si aveau o latime aproape egala in lungimea acesteia. Aceasta a fost perioada de glorie a sabiilor katana. Acesta este un tip de sabii relativ scurte, care este purtata la curea, in teaca, cu muchia ascutita indreptata in sus. Acest fapt permitea scoaterea sabiei din teaca si lovirea dintr-o singura miscare, pe cand tachi se purta atarnata de curea, cu muchia taietoare indreptata in jos. Totodata, necesitatea unei surse continue de sabii, a determinat faptul ca nu toate sabiile fabricate in aceasta perioada sa aiba standardele inalte la care se ridicau in perioadele precedente. Termenul de kuzauuchi este folosit pentru a denota sabiile fabricate in masa, pornind de la un model de calitate. In aceasta perioada este inregistrat faptul ca in jur de 100 de mii de sabii au fost exportate in China, aflata sub conducerea dinastiei Ming.
Sfarsitul perioadei Muromachi (1555-1595) a marcat schimbarea totala a modului in care se purtau razboaiele in Japonia prin introducerea armelor de foc. Astfel, portughezii au introdus in 1543 primele arme de foc in Japonia. Cu toate ca primele astfel de arme nu erau foarte bune din punct de vedere al acuratetii, si necesita o perioada indelungata pentru reincarcare, Oda Nobunaga le-a folosit pentru prima oara cu succes in batalia de la Nagashino din 1573. Trupele calare ale clanului Tadeka (fiind cunoscute in aceea perioada ca o formatie de elita in Japonia) au fost complet decimate de un grup de samurai purtand arme de foc. Din acest moment trupele calare au devenit complet nefolositoare. Campul de batalie a revenit astfel formatiilor stranse de pedestrasi, armati cu pistoale. Armurile au devenit grele si groase pentru a proteja purtatorul de gloante, iar sabiile au devenit din nou mai lungi, mai grele si mai robuste pentru a putea la randul lor penetra armurile.
Dupa ce Oda Nobunaga si Toyotomi Hideyoshi au unificat Japonia, puterea politica a preluat-o Tokugawa Ieyasu. Acesta a creat un stat feudal guvernat central, care a reusit sa supravietuiasca aproape neschimbat timp de 250 de ani. Aceasta perioada este cunoscuta ca fiind perioada Edo (1596-1868). Acum sabiile au devenit mai rafinate, materiile prime au devenit mai usor de procurat, iar fierariile au putut sa schimbe experienta si cunostiinte. Pentru ca in aceasta perioada exista o multime de modele de sabii, sabiile fabricate inainte de aceasta perioada sunt referite ca “sabii vechi” iar sabiile din aceasta perioada ca fiind “sabii noi”. Asfel, o categorizare a sabiilor in functie de varsta ar arata asa:
jokoto (sabii antice) - pana in 795;
koto (sabii vechi) - 795-1596;
shinto (sabii noi) - 1596-1624;
shinshinto (sabii noi-noute) - 1624-1876;
gendaito (sabii contemporane) - 1876-1953;
shinshakuto (sabii moderne) - din 1953 si pana in prezent.
Datorita faptului ca dupa lunga perioada de razboi a urmat o lunga perioada de pace, numarul mare de samurai s-au trezit astfel fara ocupatie. Au fost infiintate numeroase scoli de lupta cu sabia in aceasta perioada, iar fabricarea sabiilor a devenit mai mult o arta.
Cand shogunatul Tokugawa a cazut, puterea a fost preluata de imparatul Meiji (1878). Acesta a fost momentul inceperii modernizarii Japoniei, perioada referita de obicei ca “restaurarea Meiji”. Samurai au fost depravati de privilegiile avute inainte - incluzand dreptul de a purta daisho (perechea de sabii, lunga si scurta, fapt ce era un semn distinct al clasei samurailor). Fara o piata de desfacere pentru sabii, majoritatea fierariilor au ramas fara venituri. In timp de militarismul crescand si apoi razboiul mondial (II) au facut ca interesul pentru sabii sa revina, acestea au fost fabricate in masa in diverse intreprinderi.
Dupa ce Japonia a pierdut razboiul, o alta lovitura a fost aplicata iubitorilor de sabii, si anume faptul ca America a interzis fabricarea acestora. Totodata, in jur de 400.000 de sabii istorice si artistice au fost confiscate de America. Arta sabiilor japoneze era pe cale de disparitie...
Din fericire, in 1953 - perioada Showa, fabricarea sabiilor a devenit din nou legala, si traditia aproape moarta a fost adusa la viata. Deoarece inca erau mari maestrii ai fauririi de sabii in viata, au putut preda stafeta generatiei urmatoare. La ora actuala in Japonia sunt in jur de 250 de fierarii, ce produc sabii care depasesc in frumusete si calitate chiar si cele mai bune produse ale istoriei sabiilor...
Procesul de fabricare:
Tehnologia otelului este una dintre cele mai vechi stiinte ale lumii, ajunse la nivelul de arta in fabricarea armelor. Dinastiile chineze medievale au fost cele dintai care au dezvoltat aceasta stiinta, cu mult timp inainte ca tehnologia otelului sa apara in Europa si Japonia. Chiar acest lucru a permis acestor dinastii sa exercita o asemenea putere. Tehnologia otelului a ajuns in Japonia de abia incepand cu anul 589 (sfarsitul perioadei Kofun), asimiland-o si perfectionand-o in continuare. Incepand cu aceasta data tehnologiile dezvoltate de ambele civilizatii au colaborat ajungand la un nivel de arta in secolele XIV si XV (perioada Muromachi), dar odata cu aparitia armelor de foc, China a abandonat studiul metalurgiei, pe cand Japonia a incercat sa-l continue.
Sabiile din otel se confrunta cu o dilema metalurgica, si anume, otelul trebuie sa fie dur ca sa poata fi ascutit cat mai bine, dar in acelasi timp durificarea otelului atrage dupa sine o fragilitate accentuata ce poate conduce la ruperea usoara a lamei. Pe tot intinsul lumii, s-au dezvoltat numeroase tehnici pentru rezolvarea acestei probleme, dar dintre toate, solutia japonezilor (inspirata din tehnologia chineza) este considerata cea mai fiabila. Tehnica lor presupune folosirea unei structuri compozite, din otel dur (cum mult carbon) si otel moale (cu putin carbon), combinata cu durificarea selectiva prin calire. Multi cunoscatori considera ciudat faptul ca, neavand cunostiinte moderne de metalurgie, fierariile din trecut au reusit sa obtina un asemenea delicat balans.
Otelul din care sunt fabricate sabiile japoneze este obtinut din oxid de fier negru, ca nisipul (Fe2O3), denumit in Japonia satetsu. Pentru a obtine otel, este necesara eliminarea oxigenului, si introducerea carbonului in proportii bine delimitate. Acest procedeu poarta denumirea de rafinare. Spre deosebire de procedeele din restul lumii, japonezii, pentru a rafina minereul de fier folosesc o temperatura mai scazuta, obtinand astfel otelul primar - tamahagane. Culoarea si textura acestui otel depinde de gradul de impuritati ale minereului, si este specific locului de extractie. Fierarul alege dintre aceste bucati de fier cele care sunt corespunzatoare, iar apoi le sorteaza in functie de continutul de carbon, care poate fi indentificat prin culoare, textura si duritate, cu toate ca nu existau metode standardizate, selectia bazandu-se pe experienta in primul rand. Fiecare bucata de otel in parte este batuta pana se obtin forme plate, care apoi sunt rupte in bucati mici, rectangulare (cu laturile intre 7 si 13 cm si cantarind 2 pana la 3.5 kg). Trebuie precizat faptul ca o sabie finisata cantareste numai jumatate din aceasta greutate, mult otel fiind pierdut, sau mai bine spus inlaturat de fierar in timpul procesului.
Bucatile de metal sunt impaturite in hartie de orez si acoperite cu lut si paie arse, dupa care este incalzit si batut cu ciocanul. Acest procedeu este repetat de cateva ori, prin bataile ciocanului, otelul se amesteca cu el insusi, fiind eliminate impuritatile sau golurile de aer care ar putea compromite rezistenta lamei finale. Prin impaturirea repetata prin bataie pe nicovala lama finala va avea o textura asemanatoare cu a lemnului, textura ce poarta denumirea de hadame, si este diferita in functie de directia de impaturire a otelului: pe lungime, pe latime sau combinata. Pentru a obtine sabii de calitate ridicata, fierarii priceputi combina mai multe tipuri de otel, din diferite surse si cu diferite concentatii de carbon sau alte impuritati. In acest caz devine foarte importanta modalitatea de impaturire la bataia pe nicovala, astfel ca, in final sabia sa aiba o concetratie diferita de carbon, urmand o logica bine stabilita.
Aici se face diferentierea intre diferitele stiluri, intre diversii maestii inca existenti in Japonia. Exista numeroase scoli, care au diverse principii in legatura cu forma finala a sabiei si distibutia otelului cu concentratie ridicata de carbon, respectiv cu concentratie scazuta, de-a lungul lamei sabiei. Cel mai des intalnit caz este folosirea a doua tipuri de otel - suprafata si miezul - binenteles suprafata dura (cu continut ridicat in carbon) iar miezul moale (cu continut scazut in carbon). Totodata exista o multitudine de altfel de aranjamente, spre exemplu este posibila combinarea a 4 tipuri de oteluri (miezul, laturile si muchia ascutita), sau chiar 5 (miezul, laturile, muchia ascutita, si muchia neascutita din spatele lamei). Este necesara o pricepere extraordinara pentru a pune impreuna atatea bucati de metal intr-o singura lama, fara pori sau alte greseli. Orice deschidere sau spartura poate conduce la un esec, adica o lama inferioara.
Otelul pentru fabricarea exteriorului lamei, denumit kawagane este cu continut mare in carbon, si este batut inainte de 13 pana la 20 de ori. Otelul pentru miezul lamei poarta denumirea de shingane, are un continut in carbon mult mai scazut si este batut de aproximativ 10 ori. Laturile sunt fabricate din otel denumit hochogane (sau hagane), care este fabricat din otel rafinat (tamahagane) combinat cu zukuroshigane (fier reciclat din vechi obiecte) si batut de aproximativ 18 ori. Otelul folosit pentru spatele lamei este numit munegane si este de obicei un otel dur.
Dupa ce partile componente ale lamei au fost puse impreuna, fierarul finizeaza prin bataie lama in forma finala aproximativa. Dupa obtinerea formei generale, finisarea incepe de la varf (kissaki - punctul), apoi partea taietoare (monouchi), iar in final partea de la baza manerului (nakago). Ultima etapa este finisarea planelor si liniilor lamei.
Cea mai critica etapa din fabricarea sabiilor este calirea - yaki-ire. Lama este acoperita cu o pasta de lut, pulbere de charcoal si nisip pulverizat. Pasta este aplicata mai mult pe spatele lamei decat pe muchia taietoare, astfel muchia taietoare va fi durificata mult mai puternic decat restul lamei. Zona de trecere intre staratul gros de pasta si cel subtire de pe muchia taietoare va da lamei o textura finala asemanatoare cu valurile marii. Cateodata, marii maestrii fierari aplica dungi de pasta (strat gros) de-a lungul muchiei taietoare. Aceasta, in urma calirii va produce zone dure si zone moi pe muchia taietoare, tehnica ce poarta denumirea de ashi. Functia acestora este de a limita deteriorarea lamei pe zone mici, acolo unde zonele dure incep sa fie ciupite. Totodata, aceasta alternanta ofera sabiei o buna rezistenta la soc, deci va fi mai greu de rupt.
O alta particularitate a calirii este aceea ca lama se va curba datorita incalizirii diferentiale a varfului sabiei si a bazei acesteia. Fierarul trebuie sa anticipeze aceasta curbura si sa dea lamei o forma initiala mai putin curbata decat forma finala dorita, dar cateodata este necesara ajustarea acesteia dupa durificare.
Lama finala este ascutita, aceasta fiind alta arta, si echipata cu maner, teaca si celelalte accesori. Uneori aceste accesori pot devenii mult mai scumpe decat lama insasi, de aceea rareori in istoria Japoniei se folosea doar un maner simplu si o teaca din lemn, la fel de simpla. Poate ca tocmai aceasta simplitate, motivata financiar, a determinat ca aceste sabii sa fie atat de apreciate de lumea din exteriorul Japoniei.
De-a lungul istoriei Japoniei se remarca 5 scoli de traditie in faurirea sabiilor (Gokaden):
Yamashiro-den - a fost cea mai importanta incepand cu sfarsitul perioadei Heian pana la sfarsitul perioadei Kamakura. Cateva scoli faimoase din aceasta ramura sunt: Sanjo, Gojo, Avataguchi si Rai.
Yamato-den - cea mai veche dintre cele 5 ramuri traditionale, a avut o renastere puternica in perioada Kamakura. Scolile din aceasta ramura cuprind: Senjuin, Tagain, Taima, Shikkake si Hosho.
Bizen-den - este faimoasa prin fabricarea sabiilor curbate puternic, a inceput sa fie cunoscuta incepand cu perioada Heian. Cea mai faimoasa scoala din aceasta traditie este Osafune.
Soshu-den - a fost formata in perioada Kamakura. Multi dintre cei mai cunoscuti fierari din istoria Japoniei apartin acestei scoli (ex. Yukimitsu si Masamune).
Mino-den - este cea mai tanara ramura. A exercitat o puternica influenta incepand cu sfarsitul perioadei Kamakura si pana la sfarsitul perioadei Muromachi. Include scolile Kanebo, Muramasa si Kamenori.
Sursa: Bogdan Lazar (www.bogdanlazar.ro)
Primele dovezi ale existentei sabiilor in Japonia dateaza din 240en, in timpul perioadei Yayoi, cand regina Himeko a trimis tribut dinastiei Wei din China 2 sabii. Totodata, in 280en se inregistreaza importarea din China a numeroase sabii din fier. Se banuieste ca arta forjarii otelului a venit imediat dupa aceasta din China prin intermediul Koreei, dar detaliile sunt inca necunoscute.
In secolul V au aparut primele sabii fabricate pe scara larga in Japonia. Acestea erau drepte, cu o singura lama, si purtau numele de chokuto. Metoda durificarii otelului, foarte specifica in Japonia in fabricarea sabiilor, a fost utilizata pentru intaia oara in secolul VI. Perioada sabiilor drepte a durat pana la inceputul perioadei Heian (secolul VIII), cand stilul de lupta sa schimbat, devenind predominanta lupta calare. Pentru a acomoda utilizarea sabiilor cu calaria, acestea au devenit curbe, mai lungi si tot cu o singura lama, purtand denumirea de tachi. Intre chokuto si tachi exista mai multe stiluri intermediare, cele mai cunoscute fiind kogarasumaru (sabie scurta cu 2 muchii ascutite) si kenukigatatachi. Termenul de Nipponto sau Nihonto (ce inseamna “sabie japoneza”) se refera la sabiile curbe.
Perioada Heian, care se considera punctul de inceput al istoriei sabiilor japoneze, se caracterizeaza prin faptul ca multe ideologii au fost importate din China si modificate astfel incat sa fie japoneze. Majoritatea lucrurilor pe care acum le consideram specifice Japoniei, au luat nastere in aceasta perioada. In aceasta perioada a aparut si ideea fabricarii sabiilor prin forjare, astfel incat suprafata exterioara sa fie dura, iar miezul moale.
Sabiile fabricate si folosite in aceasta perioada intra in clasa tachi. Totodata, acum a aparut obiceiul semnarii lamelor de sabie, astfel probabil cea mai veche sabie tachi, poarta semnatura fauritorului: Sanjo Munechika, iar cea mai veche sabie semnata care poarta si data fabricarii, a fost facuta de Namihira Yukimasa.
Invingerea clanului Taira de catre Minamoto no Yoritomo a fost evenimentul ce marcheaza trecerea la perioada Kamakura, dar totodata si evenimentul ce marcheaza trecerea puterii in mainile clasei samurailor. Se spune ca aceasta este epoca de aur a sabiilor japoneze, acestea devenind mult mai perfectionate din toate punctele de vedere, inclusiv cel estetic. Caracteristic sabiilor in aceasta perioada este latimea lamei - mai mare decat in perioada precedenta, diferenta mica intre latimea lamei la baza si la varf, precum si forma varfului, care de cele mai multe ori era de tipul ikubi (“ceafa de taur”).
Spre sfarsitul perioadei Kamakura au avut loc doua invazii mogole (1274 si 1281). Intalnirea cu noi arme, tehnologii si tactici, a demonstrat cateva slabiciuni ale sabiilor tachi, ca de exemplu faptul ca varful lamei se putea rupe usor si nu putea fi reparat. Aceste experiente acumulate in batalii, a afectat proiectarea formei in viitor a sabiilor.
Odata cu rasturnarea puterii shogunatului Kamakura, curtea imperiala a preluat din nou conducerea, dar pentru scurt timp - la inceputul perioadei Muromachi. Aceasta perioada este caracterizata printr-un razboi aproape continuu. Conditiile istorice a determinat astfel cresterea in importanta a infanteristului, si odata cu aceasta aparitia de sabii lungi, pentru doua maini, folosite pentru a puncta lovituri puternice, devastatoare. Aceste tipuri de sabii poarta denumirea de odachi sau nodachi, avand peste un metru in lungime (deseori 120-150cm). Din aceasta perioada dateaza si sabii lungi de aproape 2 metri, insa erau folosite doar pentru ceremonii.
Dupa o scurta perioada de pace la mijlocul acestei perioada, in 1467 a reinceput batalia pentru putere. Intreaga tara a fost cuprinsa de un razboi constant timp de 100 de ani, cand intr-un final Oda Nabunaga si Toyotomi Hideioshi au reusit sa reuneasca si sa aduca pace in Japonia. Aceasta perioada este cunoscuta sub denumirea de Senkogu (perioada in care tara era in razboi).
Sabiile din aceasta perioada se despart in 3 grupe caracteristice istorice: 1394-1466; 1467-1554 si 1555-1595.
In prima perioada (1394-1466), odata cu cresterea armatelor, asa cum spuneam mai devreme, a scazut numarul soldatiilor calare, ceea ce a condus la o crestere in importanta a soldatilor pedestrasi. Cu toate ca se mai fabricau sabii tachi sau odachi, perioada de glorie a sabiilor katana se apropie. Sabiile mai scurte erau mai usor de purtat si mai usor de scos din teaca. Centrul curburii lamei s-a deplasat spre varf, fiind astfel concepute pentru a fi folosite din picioare. Majoritatea sabiilor aveau in lungime 69,7-72,7cm, si se ingustau spre varf. Spre sfarsitul acestei perioade, aproape toate sabiile produse poarta denumirea de uchigatana.
In ceea de-a doua perioada (1467-1554), pe masura ce mobilitatea trupelor a devenit un punct strategic, sabiile au devenit din ce in ce mai scurte. Majoritatea sabiilor fabricate in aceasta perioada erau de 60-65cm in lungime, si aveau o latime aproape egala in lungimea acesteia. Aceasta a fost perioada de glorie a sabiilor katana. Acesta este un tip de sabii relativ scurte, care este purtata la curea, in teaca, cu muchia ascutita indreptata in sus. Acest fapt permitea scoaterea sabiei din teaca si lovirea dintr-o singura miscare, pe cand tachi se purta atarnata de curea, cu muchia taietoare indreptata in jos. Totodata, necesitatea unei surse continue de sabii, a determinat faptul ca nu toate sabiile fabricate in aceasta perioada sa aiba standardele inalte la care se ridicau in perioadele precedente. Termenul de kuzauuchi este folosit pentru a denota sabiile fabricate in masa, pornind de la un model de calitate. In aceasta perioada este inregistrat faptul ca in jur de 100 de mii de sabii au fost exportate in China, aflata sub conducerea dinastiei Ming.
Sfarsitul perioadei Muromachi (1555-1595) a marcat schimbarea totala a modului in care se purtau razboaiele in Japonia prin introducerea armelor de foc. Astfel, portughezii au introdus in 1543 primele arme de foc in Japonia. Cu toate ca primele astfel de arme nu erau foarte bune din punct de vedere al acuratetii, si necesita o perioada indelungata pentru reincarcare, Oda Nobunaga le-a folosit pentru prima oara cu succes in batalia de la Nagashino din 1573. Trupele calare ale clanului Tadeka (fiind cunoscute in aceea perioada ca o formatie de elita in Japonia) au fost complet decimate de un grup de samurai purtand arme de foc. Din acest moment trupele calare au devenit complet nefolositoare. Campul de batalie a revenit astfel formatiilor stranse de pedestrasi, armati cu pistoale. Armurile au devenit grele si groase pentru a proteja purtatorul de gloante, iar sabiile au devenit din nou mai lungi, mai grele si mai robuste pentru a putea la randul lor penetra armurile.
Dupa ce Oda Nobunaga si Toyotomi Hideyoshi au unificat Japonia, puterea politica a preluat-o Tokugawa Ieyasu. Acesta a creat un stat feudal guvernat central, care a reusit sa supravietuiasca aproape neschimbat timp de 250 de ani. Aceasta perioada este cunoscuta ca fiind perioada Edo (1596-1868). Acum sabiile au devenit mai rafinate, materiile prime au devenit mai usor de procurat, iar fierariile au putut sa schimbe experienta si cunostiinte. Pentru ca in aceasta perioada exista o multime de modele de sabii, sabiile fabricate inainte de aceasta perioada sunt referite ca “sabii vechi” iar sabiile din aceasta perioada ca fiind “sabii noi”. Asfel, o categorizare a sabiilor in functie de varsta ar arata asa:
jokoto (sabii antice) - pana in 795;
koto (sabii vechi) - 795-1596;
shinto (sabii noi) - 1596-1624;
shinshinto (sabii noi-noute) - 1624-1876;
gendaito (sabii contemporane) - 1876-1953;
shinshakuto (sabii moderne) - din 1953 si pana in prezent.
Datorita faptului ca dupa lunga perioada de razboi a urmat o lunga perioada de pace, numarul mare de samurai s-au trezit astfel fara ocupatie. Au fost infiintate numeroase scoli de lupta cu sabia in aceasta perioada, iar fabricarea sabiilor a devenit mai mult o arta.
Cand shogunatul Tokugawa a cazut, puterea a fost preluata de imparatul Meiji (1878). Acesta a fost momentul inceperii modernizarii Japoniei, perioada referita de obicei ca “restaurarea Meiji”. Samurai au fost depravati de privilegiile avute inainte - incluzand dreptul de a purta daisho (perechea de sabii, lunga si scurta, fapt ce era un semn distinct al clasei samurailor). Fara o piata de desfacere pentru sabii, majoritatea fierariilor au ramas fara venituri. In timp de militarismul crescand si apoi razboiul mondial (II) au facut ca interesul pentru sabii sa revina, acestea au fost fabricate in masa in diverse intreprinderi.
Dupa ce Japonia a pierdut razboiul, o alta lovitura a fost aplicata iubitorilor de sabii, si anume faptul ca America a interzis fabricarea acestora. Totodata, in jur de 400.000 de sabii istorice si artistice au fost confiscate de America. Arta sabiilor japoneze era pe cale de disparitie...
Din fericire, in 1953 - perioada Showa, fabricarea sabiilor a devenit din nou legala, si traditia aproape moarta a fost adusa la viata. Deoarece inca erau mari maestrii ai fauririi de sabii in viata, au putut preda stafeta generatiei urmatoare. La ora actuala in Japonia sunt in jur de 250 de fierarii, ce produc sabii care depasesc in frumusete si calitate chiar si cele mai bune produse ale istoriei sabiilor...
Procesul de fabricare:
Tehnologia otelului este una dintre cele mai vechi stiinte ale lumii, ajunse la nivelul de arta in fabricarea armelor. Dinastiile chineze medievale au fost cele dintai care au dezvoltat aceasta stiinta, cu mult timp inainte ca tehnologia otelului sa apara in Europa si Japonia. Chiar acest lucru a permis acestor dinastii sa exercita o asemenea putere. Tehnologia otelului a ajuns in Japonia de abia incepand cu anul 589 (sfarsitul perioadei Kofun), asimiland-o si perfectionand-o in continuare. Incepand cu aceasta data tehnologiile dezvoltate de ambele civilizatii au colaborat ajungand la un nivel de arta in secolele XIV si XV (perioada Muromachi), dar odata cu aparitia armelor de foc, China a abandonat studiul metalurgiei, pe cand Japonia a incercat sa-l continue.
Sabiile din otel se confrunta cu o dilema metalurgica, si anume, otelul trebuie sa fie dur ca sa poata fi ascutit cat mai bine, dar in acelasi timp durificarea otelului atrage dupa sine o fragilitate accentuata ce poate conduce la ruperea usoara a lamei. Pe tot intinsul lumii, s-au dezvoltat numeroase tehnici pentru rezolvarea acestei probleme, dar dintre toate, solutia japonezilor (inspirata din tehnologia chineza) este considerata cea mai fiabila. Tehnica lor presupune folosirea unei structuri compozite, din otel dur (cum mult carbon) si otel moale (cu putin carbon), combinata cu durificarea selectiva prin calire. Multi cunoscatori considera ciudat faptul ca, neavand cunostiinte moderne de metalurgie, fierariile din trecut au reusit sa obtina un asemenea delicat balans.
Otelul din care sunt fabricate sabiile japoneze este obtinut din oxid de fier negru, ca nisipul (Fe2O3), denumit in Japonia satetsu. Pentru a obtine otel, este necesara eliminarea oxigenului, si introducerea carbonului in proportii bine delimitate. Acest procedeu poarta denumirea de rafinare. Spre deosebire de procedeele din restul lumii, japonezii, pentru a rafina minereul de fier folosesc o temperatura mai scazuta, obtinand astfel otelul primar - tamahagane. Culoarea si textura acestui otel depinde de gradul de impuritati ale minereului, si este specific locului de extractie. Fierarul alege dintre aceste bucati de fier cele care sunt corespunzatoare, iar apoi le sorteaza in functie de continutul de carbon, care poate fi indentificat prin culoare, textura si duritate, cu toate ca nu existau metode standardizate, selectia bazandu-se pe experienta in primul rand. Fiecare bucata de otel in parte este batuta pana se obtin forme plate, care apoi sunt rupte in bucati mici, rectangulare (cu laturile intre 7 si 13 cm si cantarind 2 pana la 3.5 kg). Trebuie precizat faptul ca o sabie finisata cantareste numai jumatate din aceasta greutate, mult otel fiind pierdut, sau mai bine spus inlaturat de fierar in timpul procesului.
Bucatile de metal sunt impaturite in hartie de orez si acoperite cu lut si paie arse, dupa care este incalzit si batut cu ciocanul. Acest procedeu este repetat de cateva ori, prin bataile ciocanului, otelul se amesteca cu el insusi, fiind eliminate impuritatile sau golurile de aer care ar putea compromite rezistenta lamei finale. Prin impaturirea repetata prin bataie pe nicovala lama finala va avea o textura asemanatoare cu a lemnului, textura ce poarta denumirea de hadame, si este diferita in functie de directia de impaturire a otelului: pe lungime, pe latime sau combinata. Pentru a obtine sabii de calitate ridicata, fierarii priceputi combina mai multe tipuri de otel, din diferite surse si cu diferite concentatii de carbon sau alte impuritati. In acest caz devine foarte importanta modalitatea de impaturire la bataia pe nicovala, astfel ca, in final sabia sa aiba o concetratie diferita de carbon, urmand o logica bine stabilita.
Aici se face diferentierea intre diferitele stiluri, intre diversii maestii inca existenti in Japonia. Exista numeroase scoli, care au diverse principii in legatura cu forma finala a sabiei si distibutia otelului cu concentratie ridicata de carbon, respectiv cu concentratie scazuta, de-a lungul lamei sabiei. Cel mai des intalnit caz este folosirea a doua tipuri de otel - suprafata si miezul - binenteles suprafata dura (cu continut ridicat in carbon) iar miezul moale (cu continut scazut in carbon). Totodata exista o multitudine de altfel de aranjamente, spre exemplu este posibila combinarea a 4 tipuri de oteluri (miezul, laturile si muchia ascutita), sau chiar 5 (miezul, laturile, muchia ascutita, si muchia neascutita din spatele lamei). Este necesara o pricepere extraordinara pentru a pune impreuna atatea bucati de metal intr-o singura lama, fara pori sau alte greseli. Orice deschidere sau spartura poate conduce la un esec, adica o lama inferioara.
Otelul pentru fabricarea exteriorului lamei, denumit kawagane este cu continut mare in carbon, si este batut inainte de 13 pana la 20 de ori. Otelul pentru miezul lamei poarta denumirea de shingane, are un continut in carbon mult mai scazut si este batut de aproximativ 10 ori. Laturile sunt fabricate din otel denumit hochogane (sau hagane), care este fabricat din otel rafinat (tamahagane) combinat cu zukuroshigane (fier reciclat din vechi obiecte) si batut de aproximativ 18 ori. Otelul folosit pentru spatele lamei este numit munegane si este de obicei un otel dur.
Dupa ce partile componente ale lamei au fost puse impreuna, fierarul finizeaza prin bataie lama in forma finala aproximativa. Dupa obtinerea formei generale, finisarea incepe de la varf (kissaki - punctul), apoi partea taietoare (monouchi), iar in final partea de la baza manerului (nakago). Ultima etapa este finisarea planelor si liniilor lamei.
Cea mai critica etapa din fabricarea sabiilor este calirea - yaki-ire. Lama este acoperita cu o pasta de lut, pulbere de charcoal si nisip pulverizat. Pasta este aplicata mai mult pe spatele lamei decat pe muchia taietoare, astfel muchia taietoare va fi durificata mult mai puternic decat restul lamei. Zona de trecere intre staratul gros de pasta si cel subtire de pe muchia taietoare va da lamei o textura finala asemanatoare cu valurile marii. Cateodata, marii maestrii fierari aplica dungi de pasta (strat gros) de-a lungul muchiei taietoare. Aceasta, in urma calirii va produce zone dure si zone moi pe muchia taietoare, tehnica ce poarta denumirea de ashi. Functia acestora este de a limita deteriorarea lamei pe zone mici, acolo unde zonele dure incep sa fie ciupite. Totodata, aceasta alternanta ofera sabiei o buna rezistenta la soc, deci va fi mai greu de rupt.
O alta particularitate a calirii este aceea ca lama se va curba datorita incalizirii diferentiale a varfului sabiei si a bazei acesteia. Fierarul trebuie sa anticipeze aceasta curbura si sa dea lamei o forma initiala mai putin curbata decat forma finala dorita, dar cateodata este necesara ajustarea acesteia dupa durificare.
Lama finala este ascutita, aceasta fiind alta arta, si echipata cu maner, teaca si celelalte accesori. Uneori aceste accesori pot devenii mult mai scumpe decat lama insasi, de aceea rareori in istoria Japoniei se folosea doar un maner simplu si o teaca din lemn, la fel de simpla. Poate ca tocmai aceasta simplitate, motivata financiar, a determinat ca aceste sabii sa fie atat de apreciate de lumea din exteriorul Japoniei.
De-a lungul istoriei Japoniei se remarca 5 scoli de traditie in faurirea sabiilor (Gokaden):
Yamashiro-den - a fost cea mai importanta incepand cu sfarsitul perioadei Heian pana la sfarsitul perioadei Kamakura. Cateva scoli faimoase din aceasta ramura sunt: Sanjo, Gojo, Avataguchi si Rai.
Yamato-den - cea mai veche dintre cele 5 ramuri traditionale, a avut o renastere puternica in perioada Kamakura. Scolile din aceasta ramura cuprind: Senjuin, Tagain, Taima, Shikkake si Hosho.
Bizen-den - este faimoasa prin fabricarea sabiilor curbate puternic, a inceput sa fie cunoscuta incepand cu perioada Heian. Cea mai faimoasa scoala din aceasta traditie este Osafune.
Soshu-den - a fost formata in perioada Kamakura. Multi dintre cei mai cunoscuti fierari din istoria Japoniei apartin acestei scoli (ex. Yukimitsu si Masamune).
Mino-den - este cea mai tanara ramura. A exercitat o puternica influenta incepand cu sfarsitul perioadei Kamakura si pana la sfarsitul perioadei Muromachi. Include scolile Kanebo, Muramasa si Kamenori.
Sursa: Bogdan Lazar (www.bogdanlazar.ro)