Eirenne
08-06-08, 23:39
Well, fara alte prelegeri idioate despre asta, acesta este primul capitol :
Este + 16 deoarece contine limbaj vulgar ! Daca voi considera necesar, voi mari probabil pe parcurs limita de varsta
Cortina ploii
Capitolul I
Ploua … De câteva zile ploua necontenit, cu picuri dureroşi, plini de reproş şi acid, sau cel puţin aşa mi se părea că ploua azi. Ceaţa se întinsese pe o mare parte din ţinutul Cleveland-ului, locul ce-mi servea drept închisoare pe timp de vară şi în vacanţe sau mai ştiu eu ce zile considerate speciale. Pentru mine, toate erau la fel în Cleveland. Mereu aceeaşi monotonie stresantă, aceeaşi locuitori iscoditori, aceleaşi locuri plictisitoare, şi de cele mai multe ori acelaşi soare arzător. Poate că din cauza asta stăteam ore întregi privind ploaia, dar până la urmă, erau doar zile cu ploaie cernută peste aceleaşi ţinuturi, acelaşi Cleveland plictistor, închisoare nenorocită a inexistentei mele copilării şi a zilelor senine şi stupide.
- Ai de gând să mai priveşti mult nenorocita aia de ploaie sau mă ajuţi ?
Mama … mereu la fel, încercând să mă îndepărteze de singurele lucruri care mă distrag din realitatea în care sunt captivă de ani buni.
- Îţi trebuie invitaţie specială să mă ajuţi în bucătărie ? Tatăl tău trebuie să ajungă, împreună cu mătuşa Camille şi unchiul Jerome, a ţipat mama, cu acelaşi ton poruncitor cu care-mi vorbea chiar şi atunci când încerca să pară blândă.
- Şi Michelle ? Vine şi ea ? am întrebat cu tonul sfios al unui copil mic, speriat de creaturi ale imaginaţiei lui bogate.
- Cred că da … Dar ajută-mă odată, fără să mai pui atâtea întrebări.
- Imediat …
Nu înţelegeam de ce îi displăcea atât de mult Michelle. De fiecare dată când venea în vizită împreună cu părinţii ei, mama mă ţinea departe de ea. La naiba, ce o fi având în cap ? Că adolescentele franţuzoaice sunt dăunătoare mediului în care am fost crescută ?
- Poţi să te mişti mai repede ? Mâncarea nu se face singură, Clarisse.
- Da, mamă …
Uram îngrozitor să o ajut în bucătărie, sau să fac orice alt lucru pe lângă ea. Uram asta pentru că mă învăţase să urăsc, mă învăţase s-o urăsc până şi pe ea.
“ - Nu aşa !
- Nu e bine !
- Ah, nu ştii să faci nimic !
- Cu cine dracu’ semeni aşa de neîndemânatică ? “
Unde or fi întârziind atât ? Trebuiau să sosească de mai mult de o oră …
- Mamă … unde sunt ? am întrebat-o sfioasă, parcă temându-mă de răspunsul pe care l-aş putea primi.
Linişte … Linişte poate prea profundă pentru mama. Asta nu-I stătea în fire.
- Totul e bine ? Spune-mi ce dracu’ s-a întâmplat ? am ţipat la ea, în speranţa că se îndură şi-mi înlănţuie gândurile negre cu un răspuns liniştitor.
- Nu ştiu … Ar fi … dar nu a mai apucat să răspundă. Telefonul suna.
- Răspund eu, i-am zis şi am lăsat-o stand pe scaun, cu faţa ascunsă între palme.
– Familia Stewart ?
– Da … Cine sunteţi ?
– Inspectorul Simons.
– S-a … s-a întâmplat ceva rău, nu ?
– Domnişoară, aş prefera să vorbesc cu doamna Stewart.
– Spune-mi ce dracu’ s-a întâmplat !
– Păi … Domnul Stewart împreună cu cei trei însoţiori au avut un accident. Singurul supravieţuitor este tânăra Michelle. Puteţi veni la Spitalul Central ?
– Da …
Am lăsat jos receptorul, cu lacrimi în ochi. Întreaga mea lume se prăbuşea peste mine. Tata murise. Mi-am şters lacrimile şi am păşit în bucătărie, unde mama aştepta să vadă cine sunase.
- Deci … m-a întrebat cu vocea răguşită.
- Era un inspector. Trebuie să mergem la spital. Tata e mort, i-am zis cu voce sumbră, încercând să-mi stăpânesc reacţiile.
- C … c… e?
- Ce-ai auzit. Tata e mort. Ia dracu’ cheile alea şi hai la spital. Michelle e acolo.
- Deci curva aia mică e singura care trăieşte ? Nu mergem nicăieri. N-are decât să moară şi ea în spital, mi-a răspuns rece, fără pic de interes.
Curvă ? Cred că glumeşte. Dacă ar fi să o luăm aşa, singura curvă care-I aici, e ea. Bărbate-su a murit şi nici măcar nu plânge. Tata trebuia să mă asculte când i-am zis că-I o fufă nenorocită căreia iubirea îi creşte în funcţie de contul din bancă. Trebuia să mă asculte … Trebuia …
- Ţi-am zis să vii, nu te-am întrebat dacă vrei sau nu ! i-am răspuns pe acelaşi ton rece, plin de reproş.
- Du-te dracu’ de mucoasă mică ! Acum că nenorocitul de tac-tu nu mai trăieşte, n-o să te mai apere nimeni. S-a ridicat de la masă, apropiindu-se nervoasă de mine.
- Tata trebuia să mă creadă când i-am zis că eşti o curvă !
Asta îi fusese de ajuns. Singura ei greşeală era că atunci când era nervoasă, nu se putea controla. Am lăsat-o în bucătărie şi am plecat spre spital, ignorându-I ţipetele şi înjurăturile care mi le adresa.
- Bună seara ! Cu ce vă putem ajuta ? m-a întrebat o infirmieră şi mi-a zâmbit amar.
- Domnişoara Michelle du Maurier la ce salon este ?
- 216.
Să dea Domnul să fie bine …
M-am oprit în faţa uşii şi am apăsat clanţa cu sfială. Michelle privea pe geam, admirând ploaia. Nu s-a sinchisit să se întoarcă.
- Michelle …
- Clarisse …
- Eşti bine ? am întrebat-o, apropiindu-mă uşor de ea.
- Eu, da. Ei, nu. Au murit, Clarisse, au murit ! S-a întors şi m-a îmbraţişat puternic, lăsându-şi capul pe umărul meu.
- O să fie bine … cred. I-am mângâiat uşor părul castaniu şi am îndepărtat-o, privind-o în ochi.
- Clarisse … ştii … n-a fost un accident.
- Cum adică ? am întrebat, cu o teamă nejustificată în voce.
- Nu a fost un accident, cum se crede. Tom şi-a dat seama cu un minut înainte să ne răsturnăm … dar n-a mai avut ce face … şi-a lăsat din nou capul pe umărul meu şi a început să plângă.
- Michelle … cine ar fi putut ?
De ce dracu’ o întrebam pe ea din moment ce eu eram mai mult decât sigură că presupusa soţie iubitoare era implicată ?
- Haide … mergem acasă, Michelle. De fapt, nu. Nu mergem acasă, o să mergem la apartament, i-am zis cu o voce caldă.
- De ce ? m-a întrebat, cu glasul tremurând.
- Pentru că n-am chef de curva numită maică-mea ... Îţi povestesc mâine.
Dacă aia a făcut ceva, o s-o omor. Fufă nenorocită …
Tot mai ploua, dar diferit. Mai devreme, ploua cu picuri de speranţă, răspândind atmosfera apăsătoare. Acum … rămăsese doar melancolia.
- Dormi ?
- Nu, Michelle.
- E vorba de Amanda, nu ? m-a întrebat sfioasă.
- Da … de curva aia care n-a fost în stare să verse o lacrimă pentru tata, care a făcut-o din muritoare de foame, doamnă.
- Glumeşti ?
- Nu, îţi zic mâine, Michelle. Culcă-te, mâine-I o zi lungă. Trebuie să mergem la Phill.
Michelle a adormit. Eu … plângeam.
Ce rost mai are să plâng acum ? Nu mai poate fi schimbat nimic.
“ Plângi pentru că n-ai preţuit nimic, proasto ! “ îmi şoptea o voce interioară …
- Plâng pentru că n-am preţuit nimic … Şi-am început să plâng, cu lacrimi reci, reproşându-mi că n-ar fi trebuit să-l las să se recăsătorească
- O să fie bine, Clarisse ! mi-a şoptit Michelle.
“ Are să fie bine Clarisse, o să-ţi placă noua mămica … “
Tată …
Este + 16 deoarece contine limbaj vulgar ! Daca voi considera necesar, voi mari probabil pe parcurs limita de varsta
Cortina ploii
Capitolul I
Ploua … De câteva zile ploua necontenit, cu picuri dureroşi, plini de reproş şi acid, sau cel puţin aşa mi se părea că ploua azi. Ceaţa se întinsese pe o mare parte din ţinutul Cleveland-ului, locul ce-mi servea drept închisoare pe timp de vară şi în vacanţe sau mai ştiu eu ce zile considerate speciale. Pentru mine, toate erau la fel în Cleveland. Mereu aceeaşi monotonie stresantă, aceeaşi locuitori iscoditori, aceleaşi locuri plictisitoare, şi de cele mai multe ori acelaşi soare arzător. Poate că din cauza asta stăteam ore întregi privind ploaia, dar până la urmă, erau doar zile cu ploaie cernută peste aceleaşi ţinuturi, acelaşi Cleveland plictistor, închisoare nenorocită a inexistentei mele copilării şi a zilelor senine şi stupide.
- Ai de gând să mai priveşti mult nenorocita aia de ploaie sau mă ajuţi ?
Mama … mereu la fel, încercând să mă îndepărteze de singurele lucruri care mă distrag din realitatea în care sunt captivă de ani buni.
- Îţi trebuie invitaţie specială să mă ajuţi în bucătărie ? Tatăl tău trebuie să ajungă, împreună cu mătuşa Camille şi unchiul Jerome, a ţipat mama, cu acelaşi ton poruncitor cu care-mi vorbea chiar şi atunci când încerca să pară blândă.
- Şi Michelle ? Vine şi ea ? am întrebat cu tonul sfios al unui copil mic, speriat de creaturi ale imaginaţiei lui bogate.
- Cred că da … Dar ajută-mă odată, fără să mai pui atâtea întrebări.
- Imediat …
Nu înţelegeam de ce îi displăcea atât de mult Michelle. De fiecare dată când venea în vizită împreună cu părinţii ei, mama mă ţinea departe de ea. La naiba, ce o fi având în cap ? Că adolescentele franţuzoaice sunt dăunătoare mediului în care am fost crescută ?
- Poţi să te mişti mai repede ? Mâncarea nu se face singură, Clarisse.
- Da, mamă …
Uram îngrozitor să o ajut în bucătărie, sau să fac orice alt lucru pe lângă ea. Uram asta pentru că mă învăţase să urăsc, mă învăţase s-o urăsc până şi pe ea.
“ - Nu aşa !
- Nu e bine !
- Ah, nu ştii să faci nimic !
- Cu cine dracu’ semeni aşa de neîndemânatică ? “
Unde or fi întârziind atât ? Trebuiau să sosească de mai mult de o oră …
- Mamă … unde sunt ? am întrebat-o sfioasă, parcă temându-mă de răspunsul pe care l-aş putea primi.
Linişte … Linişte poate prea profundă pentru mama. Asta nu-I stătea în fire.
- Totul e bine ? Spune-mi ce dracu’ s-a întâmplat ? am ţipat la ea, în speranţa că se îndură şi-mi înlănţuie gândurile negre cu un răspuns liniştitor.
- Nu ştiu … Ar fi … dar nu a mai apucat să răspundă. Telefonul suna.
- Răspund eu, i-am zis şi am lăsat-o stand pe scaun, cu faţa ascunsă între palme.
– Familia Stewart ?
– Da … Cine sunteţi ?
– Inspectorul Simons.
– S-a … s-a întâmplat ceva rău, nu ?
– Domnişoară, aş prefera să vorbesc cu doamna Stewart.
– Spune-mi ce dracu’ s-a întâmplat !
– Păi … Domnul Stewart împreună cu cei trei însoţiori au avut un accident. Singurul supravieţuitor este tânăra Michelle. Puteţi veni la Spitalul Central ?
– Da …
Am lăsat jos receptorul, cu lacrimi în ochi. Întreaga mea lume se prăbuşea peste mine. Tata murise. Mi-am şters lacrimile şi am păşit în bucătărie, unde mama aştepta să vadă cine sunase.
- Deci … m-a întrebat cu vocea răguşită.
- Era un inspector. Trebuie să mergem la spital. Tata e mort, i-am zis cu voce sumbră, încercând să-mi stăpânesc reacţiile.
- C … c… e?
- Ce-ai auzit. Tata e mort. Ia dracu’ cheile alea şi hai la spital. Michelle e acolo.
- Deci curva aia mică e singura care trăieşte ? Nu mergem nicăieri. N-are decât să moară şi ea în spital, mi-a răspuns rece, fără pic de interes.
Curvă ? Cred că glumeşte. Dacă ar fi să o luăm aşa, singura curvă care-I aici, e ea. Bărbate-su a murit şi nici măcar nu plânge. Tata trebuia să mă asculte când i-am zis că-I o fufă nenorocită căreia iubirea îi creşte în funcţie de contul din bancă. Trebuia să mă asculte … Trebuia …
- Ţi-am zis să vii, nu te-am întrebat dacă vrei sau nu ! i-am răspuns pe acelaşi ton rece, plin de reproş.
- Du-te dracu’ de mucoasă mică ! Acum că nenorocitul de tac-tu nu mai trăieşte, n-o să te mai apere nimeni. S-a ridicat de la masă, apropiindu-se nervoasă de mine.
- Tata trebuia să mă creadă când i-am zis că eşti o curvă !
Asta îi fusese de ajuns. Singura ei greşeală era că atunci când era nervoasă, nu se putea controla. Am lăsat-o în bucătărie şi am plecat spre spital, ignorându-I ţipetele şi înjurăturile care mi le adresa.
- Bună seara ! Cu ce vă putem ajuta ? m-a întrebat o infirmieră şi mi-a zâmbit amar.
- Domnişoara Michelle du Maurier la ce salon este ?
- 216.
Să dea Domnul să fie bine …
M-am oprit în faţa uşii şi am apăsat clanţa cu sfială. Michelle privea pe geam, admirând ploaia. Nu s-a sinchisit să se întoarcă.
- Michelle …
- Clarisse …
- Eşti bine ? am întrebat-o, apropiindu-mă uşor de ea.
- Eu, da. Ei, nu. Au murit, Clarisse, au murit ! S-a întors şi m-a îmbraţişat puternic, lăsându-şi capul pe umărul meu.
- O să fie bine … cred. I-am mângâiat uşor părul castaniu şi am îndepărtat-o, privind-o în ochi.
- Clarisse … ştii … n-a fost un accident.
- Cum adică ? am întrebat, cu o teamă nejustificată în voce.
- Nu a fost un accident, cum se crede. Tom şi-a dat seama cu un minut înainte să ne răsturnăm … dar n-a mai avut ce face … şi-a lăsat din nou capul pe umărul meu şi a început să plângă.
- Michelle … cine ar fi putut ?
De ce dracu’ o întrebam pe ea din moment ce eu eram mai mult decât sigură că presupusa soţie iubitoare era implicată ?
- Haide … mergem acasă, Michelle. De fapt, nu. Nu mergem acasă, o să mergem la apartament, i-am zis cu o voce caldă.
- De ce ? m-a întrebat, cu glasul tremurând.
- Pentru că n-am chef de curva numită maică-mea ... Îţi povestesc mâine.
Dacă aia a făcut ceva, o s-o omor. Fufă nenorocită …
Tot mai ploua, dar diferit. Mai devreme, ploua cu picuri de speranţă, răspândind atmosfera apăsătoare. Acum … rămăsese doar melancolia.
- Dormi ?
- Nu, Michelle.
- E vorba de Amanda, nu ? m-a întrebat sfioasă.
- Da … de curva aia care n-a fost în stare să verse o lacrimă pentru tata, care a făcut-o din muritoare de foame, doamnă.
- Glumeşti ?
- Nu, îţi zic mâine, Michelle. Culcă-te, mâine-I o zi lungă. Trebuie să mergem la Phill.
Michelle a adormit. Eu … plângeam.
Ce rost mai are să plâng acum ? Nu mai poate fi schimbat nimic.
“ Plângi pentru că n-ai preţuit nimic, proasto ! “ îmi şoptea o voce interioară …
- Plâng pentru că n-am preţuit nimic … Şi-am început să plâng, cu lacrimi reci, reproşându-mi că n-ar fi trebuit să-l las să se recăsătorească
- O să fie bine, Clarisse ! mi-a şoptit Michelle.
“ Are să fie bine Clarisse, o să-ţi placă noua mămica … “
Tată …