Maria
01-06-08, 13:34
Am postat aceasta continuare pentru persoanele ceva mai nerabdatoare, care au citit in alta parte primele capitole din acest inceput de roman si nu isi doresc sa reciteasca tot inainte de a avea parte de o continuare a povestii. Dupa ce voi ajunge la zi cu postatul Manuscrisului la "Originale", acest topic va fi inchis.
Asadar, cu toate ca - pentru a face legatura cu capitolul anterior - am postat putin si din ceea ce stiati deja, aici veti gasi si 2 pagini de continuare. Voi updata saptamanal, pentru ca este una dintre lucrarile la care nu imi este foarte usor sa scriu.
Multumesc tuturor pentru sustinere - si sper sa va placa. Astept comentarii- si daca se poate cat mai multe critici.
Ma scufundam intr-o apa inghetata si mii de ace de gheata imi patrundeau prin piele trimitandu-mi sageti de durere in tot trupul. Intunericul era pretutindeni in jur si nicaieri nu se simtea nici o miscare, nu se auzea nici un sunet, nu se vedea nici o urma de viata. Ingrozit, cu ochi reci si goi am cautat o salvare, dar oriunde ma intorceam, tot ce puteam zari era apa aceea intunecata, rece si necrutatoare. Cu fiecare clipa ce trecea, nevoia de aer devenea tot mai cumplita asa ca am ridicat capul catre suprafata. Probabil ma scufundasem prea mult, caci nu se zarea nici macar o raza de lumina. Cu pieptul arzand de durere am facut un efort sa imi misc membrele intepenite, chiar daca in adancul sufletului stiam ca nu am salvare. Acum, cand simteam cum viata se scurgea din mine, dorinta de a mi-o pastra devenise mai puternica.
Ca o parere, undeva deasupra mea am zarit lumina si m-am avantat catre ea plin de speranta, tanjind dupa o gura de aer. Pe masura ce ma inaltam, trupul meu se lovea de o multime de obiecte inghetate, tot mai multe cu fiecare metru pe care il urcam si care parca vroiau sa ma traga inapoi in abis. Disperat, am intins mainile ca sa dau la o parte din calea mea ceva ce parea a fi un animal ciudat cand m-am trezit in fata lui Lorien, care ma privea cu ochii sai morti din spatele unei cruste de gheata. Nu as putea spune cum am reusit sa ii disting chipul prin apa intunecata, dar acesta parea imprejmuit de o lumina slaba, iar expresia de pe fata lui ca de ceara era una acuzatoare.
Am inteles atunci ce erau obiectele acelea inghetate: erau cadavrele poporului meu ce isi revendicau ultimul supravietuitor.
Cuprins de oroare, am impins mai incolo corpul prietenului meu si am vrut sa strig, dar imediat gura mi s-a umplut de apa. Durerea devenise insuportabila, iar groaza care pusese stapanire era atat de puternica incat nu mai reuseam sa fac nici o miscare. Acum puteam zari cu o claritate ingrozitoare fetele celor care pluteau in jurul meu, lovindu-ma neincetat cu trupurile lor inghetate si ii recunosteam pe toti: prieteni, dascali, slujitori.
Apoi, cand trupul incepuse sa imi amorteasca si vederea mi se incetosase, niste brate puternice m-au prins de mijloc si m-au ridicat catre suprafata apei, si toate corpurile s-au dat la o parte pentru a ne permite trecerea.
Cand am ajuns sus, am tras de cateva ori in piept din aerul inghetat, care mi-a ars maruntaiele si l-am l-am vazut alaturi pe parintele meu, ai carui ochi ma priveau cu o nesfarsita tristete. A deschis gura sa imi spuna ceva si am stiut ca urma sa aflu ceva de o insemnatate cruciala. Asteptam asadar cu inima bubuindu-mi in piept, dar nici un sunet nu a iesit de pe buzele invinetite de frig ale parintelui meu, care a facut un ultim semn de binecuvantare asupra capului meu si s-a scufundat in apele tacute ale celuilalt taram.
Eram din nou singur, singur in mijlocul apelor inghetate si nicaieri nu se vedea nici urma de pamant. Deasupra mea pasari de prada negre, uriase faceau rotocoale tacute pe un cer plumburiu, aproape la fel de intunecat si de mort ca si apa in care ma aflam. Undeva, la orizont, apa si cerul se impleteau formand o singura fiinta, o fiinta necrutatoare ce ameninta sa ma traga in adancurile sale cenusii pentru a nu mai ajunge niciodata la lumina. Timpul se <?xml:namespace prefix = st1 ns = "urn:schemas-microsoft-com:office:smarttags" /><st1:place w:st="on">tara</st1:place> lenes si nu exista nici un indiciu pentru a-i masura curgerea, o simteam doar, ca si cand aceasta s-ar fi facut prin insusi maruntaiele mele, o simteam cu fiecare bataie obosita a inimii. Durerile incetasera demult, urmate de o toropeala placuta. Ochii mi se inchideau fara voie si gheata incepea sa imi cuprinda trupul nemiscat. Groaza de mai devreme se risipise lasandu-mi sufletul pustiit, pregatit sa imbratiseze impacat moartea.
Cum de nu vazusem asta mai inainte...
Sa ma scufund in adanc, sa imi gasesc locul alaturi de poporul meu cel adormit era o soarta mult mai buna decat sa infrunt de unul singur durerea pierderii suferite. Incet, vederea a inceput sa mi se incetoseze si prin fata ochilor mei pe jumatate inchisi au inceput sa se perinde imagini luminoase ale copilariei mele, imagini pe care le purtam in suflet si vroiam sa le iau cu mine in cea din urma calatorie. Chipul drag al mamei aplecat asupra mea cand aveam fierbinteli, incantarea fratelui meu Thorr cand ne masuram iscusinta, ochii plini de lumina ai surorilor mele, vocea tatalui meu ce ma povatuia.
Apoi, asemeni fumului izgonit de un vant neprielnic, imaginile acelea dragi se risipira si am revazut privirea lipsita de viata, dar incarcata de regrete si de repros a lui Lorien. Intr-o strafulgerare am inteles ca nu imi reprosa ca eram in viata, ci faptul ca eram pe punctul sa abandonez lupta si sa imi incalc juramantul facut. Eu nu aveam dreptul sa ma scufund in uitare, nu aveam dreptul sa mor atata vreme cat mortii mei dragi nu erau razbunati, atata vreme cat diavolul acela intunecat mai putea aduce si altora aceeasi napasta.
Slabiciunea trupului si a cugetului meu imi facura dintr-o data scarba.
De ce a trebuit sa traiesc eu si sa duc povara mortii lor, de ce eu, si nu fratele meu Thorr, care era de mii de ori mai vrednic decat mine? De ce eu, lasul, netrebnicul, care niciodata nu am stiut sa lupt, care am preferat carturarii in locul ostenilor? La ce mi-au folosit invataturile lor? Morti erau invatatorii mei cu totii, iar eu ar fi trebuit sa zac alaturi de ei intr-un sicriu din gheturi, eu, nevrednicul, lasul, ticalosul....
Am strans pumnii, in vreme ce lacrimi fierbinti au prins sa imi curga in tacere pe obrajii inghetati si inima a inceput sa bata mai puternic, trimitand valuri de sange prin venele mele amortite. O caldura usoara mi-a cuprins membrele si am simtit chiar dinainte de a-l auzi zgomotul ghetii care inceprea sa se crape, eliberandu-ma. Inca plangand, am lasat capul pe spate, ignorand durerea revenirii la viata si am privit catre pasarile ce isi continuau zborul lor monoton, nesfarsit, pe cerul de culoarea cernelii. Undeva, la orizont, cerul parea sa ia foc in lumina palida a rasaritului si am auzit o voce slaba, apoi din ce in ce mai puternica ce imi striga numele. Am intors privirile, incercand sa imi dau seama de unde vine glasul si de unde il mai auzisem, dar nici nu apucasem sa imi duc gandul pana la capat cand am simtit cum totul incepea sa se roteasca din ce in ce mai repede, in vreme ce eu ma prabuseam printr-un vartej fara capat.
Cu un tresarit puternic, am deschis ochii si spre marea mea uimire primul lucru pe care l-am zarit a fost chipul ingrijorat si palid al lui Gavril.
-Bine ca ti-ai revenit, principe... ofta el si se prabusi pe un scaun de langa patul unde eram eu.
-Ce s-a intamplat? l-am intrebat eu. Ultimul lucru de care imi amintesc este ca am vrut sa imi masor puterile cu Eztli si apoi...apoi...
M-am oprit inainte sa ii spun despre experienta stranie pe care o avusesem, desi fiecare detaliu mi se intiparise in minte cu o claritate neobisnuita. De ce nu i-am povestit lui Gavril? Nu stiu nici eu, dar am simtit ca era cel mai bine sa pastrez pentru mine. Poate ca mi-a fost teama ca ma va asigura ca totul a fost un cosmar, sau poate ca nu am vrut sa il vad si pe el scarbit la auzul jalnicei mele slabiciuni. Oricum, am preferat sa scutur din cap si sa adaug:
-Apoi totul s-a intunecat... Nu imi pot aminti nici cum am ajuns aici si nici de cat timp zac.
Gavril a ridicat din umeri cu un aer usor obosit.
-De aproape trei zile, principe. Ar fi trebuit sa fii mai chibzuit. In starea ta, nu trebuia in nici un caz sa iti masori fortele cu nimeni, si cu atat mai putin cu un tanar ca Eztli. Cand te-am adus in casa rana de la mana se deschisese si nu mult a lipsit sa iti pierzi viata! Poate ca Gentar are dreptate si povara pe care voiam sa ti-o pun pe umeri este mult prea mare pentru un tanar nesabuit ca tine!
Pe masura ce vorbea, vocea lui Gavril devenea din ce in ce mai taioasa, capatand reflexe metalice. Evita sa ma priveasca, dar banuiam reprosurile din ochii lui. De fapt, nu il vazusem niciodata atat de furios. De ce ii pasa atat de mult?
-Dupa doua zile in care nu am vazut nici o imbunatatire am incercat sa iti ating gandurile, sa iti gasesc spiritul si sa te calauzesc inapoi, dar erai deja mult prea departe pe taramul umbrelor pentru ca eu sa te mai pot ajunge... Acolo unde ai erai tu, puterile mele nu au nici o insemnatate, iar moartea iti tinea deja inima in ghearele sale descarnate! Dar tu nu ai dreptul sa mori, Ahorn, nu ai dreptul!
Era prima data cand imi spunea direct pe nume si cand am ridicat capul am observat ca privirea lui ma sfredelea ca un fier incins.
-Stiu asta, am raspuns eu. Ceea ce nu stiu este ce asteptati de la mine! Chiar tu mi-ai spus, Gavril, ca eu nu ii pot infrange pe Cavaleri. De ce ar fi atunci atat de importanta existenta mea?!
Aproape ca strigasem ultimele cuvinte. Fara sa para surprins in vreun fel, Gavril s-a ridicat de pe scaun si s-a indreptat catre fereastra.
-Pentru ca esti singurul urmas al Ordinului si esti totodata singurul care il poate reface. Afara de tine ar mai fi doar Gentar... iar Gentar dupa cum singur poti sa te convingi nu ar putea sa isi asume o astfel de raspundere.
Ce vroia sa spuna aveam sa aflu destul de curand, dar in momentul acela vorbele sale nu au facut decat sa creasca intunericul necunoasterii mele.
-Ce Ordin?! m-am grabit eu sa-mi dovedesc necunoasterea, dupa ce m-am convins ca el nu avea sa mai continue.
Ca trezit din somn, Gavril s-a intors catre mine si se pregatea sa imi raspunda cand cineva a batut la <st1:country-region w:st="on"><st1:place w:st="on">usa</st1:place></st1:country-region>.
-Intra! a strigat el.
Era Gentar, al carui chip arata chiar si mai incarcat de riduri decat atunci cand il vazusem intaiasi data. Parea ca imbatranise cu cativa ani in cele cateva zile in care eu ma zbatusem intre viata si moarte si pasea garbovit, sprijinindu-se intr-un baston cu o maciulie de argint in forma unui cap de leu. Privirea sa agera, uimitor de tanara se opri asupra mea si un suras ii lumina chipul si intr-o fulgerare am putut sa vad in trasaturile sale pe cavalerul de altadata. Fara sa incerce sa isi ascunda fericirea a venit la mine si mi-l luat man sanatoasa in mainile sale stravezii si mi-a scuturat-o cu o putere pe care nu i-as fi banuit-o.
-Binecuvantati fie zeii, copilul meu! a exclamat el. Binecuvantati ca ne-au mai lasat macar speranta!
Apoi, ca si cum efortul pe care il facuse il si epuizase, s-a asezat greoi pe scaunul de langa pat. In continuare insa fericirea ii lumina chipul si ii dadea ceva din maretia unui intelept din alte timpuri.
-Gavril, Gentar, am inceput eu, hotarat sa nu renunt cu atata usurinta. Ascultati-ma pret de o clipa! In urma cu putin timp eram un tanar ca oricare altul, lipsit de orice preocupari razboinice si aveam ca singura aplecare papirusurile si manuscrisele mele. Am invatat elfa si gnoma, dar nu am deprins trasul cu arcul sau aruncarea sulitei, stiu istoriile si hrisoavele a 14 semintii, insa trecutul meu este invaluit in taine! Ce sunt eu acum, Gavril, afara de un trup lipsit de suflet? Iti spun eu atunci! Sunt un pribeag fara cetate, un principe fara coroana, un invatacel fara invatator, un luptator lipsit de arma!
Tot ce am cunoscut a pierit, tot ce-am iubit s-a-ntos in tarana si acolo as vrea sa fiu si eu de nu m-as fi legat prin juramant sa le razbun pieirea! Iar pentru trebuie sa traiesc, trebuie sa imi cunosc vrajmasii ca sa stiu de ce sa ma feresc si ce sa caut! La Ben Sirah aproape am fost omorat, iar eu am stat incrazator, fara sa banui ca ma pastea vreo primejdie...
-Are dreptate, Gavril, m-a intrerupt batranul. Fericirea de mai devreme se evaporase ca o raza de soare absorbita de umbrele ce-si gaseau salasul intre cutele adanci de pe fruntea lui. Si-a dus o mana la ochi, cu un gest de oboseala pe care il vazusem de multe ori la parintele meu si a lovit usor cu bastonul in podeaua din lemn. Baiatul trebuie sa stie mai mult pentru ca altfel il primejduim fara folos!
-Principele se afla in grija mea, replica Gavril si imi arunca o privire taioasa, care nu avu insa darul sa ma descurajeze. Ma asteptasem sa nu renunte usor, asa ca i-am sustinut privirea, cu toate ca mania din ea parea sa imi trimita scantei de gheata pe sira spinarii. Sau cumva te indoiesti de capacitatea mea de a-i apara viata, batrane?!
Se intorsese acum catre Gentar, care si-a plecat rusinat privirea si nu a rostit un cuvant, cu un gest de smerenie care m-a umplut de uimire.
-Cum ramane atunci cu Beh Sirah?!
Gentar a tresarit, dar a ramas tacut, in vreme ce Gavril se intunecase si mai mult la chip. Era manios, puteam simti asta in aerul nemiscat si apasator, dar nu aveam ce face. Nu reuseam sa ii inteleg purtarea, iar el nu incerca sa o motiveze. De ce sa imi ascunda, ce mister, ce taina cumplita se afla in trecutul parintelui meu care sa il faca sa pastreze tacerea cu orice pret?!
A mormait ceva si s-a intors din nou spre fereastra.
-Printe, cat stii despre tainele lumii nevazute?!
Am gandit ca nu aud bine.
-Despre...ce?!
-Despre lumea nevazuta, despre arhangheli, despre Intuneric si Lumina, despre acel care a desprins lumea voastra din haos... Ce cunosti?
Am ridicat din umeri, facandu-ma ca nu observ modul aproape patimas in care rostise cuvintele.
-Atat cat cunoste orice invatat, i-am raspuns scurt. Chemarea mea a fost mai degraba catre stiinta decat catre legende, dar nu pot spune asta despre o parte din dascalii mei.
Era adevarat, de cand ma stiam ma adancisem cu precadere in studiul cerului, in matematici si in filozofie, si mai putin in diferitele credinte si legende ale neamurilor, pe care le consideram pe toate la un loc o mare superstitie. Mai mult chiar, cred ca ii privisem pe cei care vedeau acestea ca pe niste adevaruri de nezdruncinat cu un soi de mila amestecat cu superioritate, asa ca nu mica imi fusese nedumerirea sa descopar ca si parintele meu era unul dintre ei.
Faptul ca dascalul meu, un batran intelept din neamul vrajitorilor ce acceptase sa se ingrijeasca de invatatura mea la insistenta tatei credea in astfel de povesti era de la sine inteles. Semintia lui plasmuise de veacuri un numar impresionant de figuri carora le inchinau diverse ofrande si ritualuri. Mai mult chiar, fiind inclinati in mod natural catre cele oculte, magii avusesera dintotdeauna cunostinte profunde despre tot ce tinea de credintele altor popoare, asa ca vrand nevrand aveam capul plin de legende.
Dar parintele meu? Marele Artrax, regele Rasaritului ce isi primise educatia la elfii cei luminati ar fi trebuit sa fie ceva mai rezervat cand venea vorba de astfel de credinte si superstitii. In realitate, parintele meu crezuse mai ceva decat cel mai zelos dintre vrajitori, crezuse in asemenea masura incat mersese pana la a ridica o statuie in piata principala a Cetatii infatisand un Arhanghel. Obisnuia sa spuna ca acesta purta in mana sa destinele cetatii, ca salvarea semintiei noastre ne poate veni doar de la el.
“Protectorul cetatii”, cum il vazuse tata. Halal protector.
Mi-am ridicat privirea si l-m privit cu o certa dusmanie pe Gavril, care statea in continuare in dreptul ferestrei, cu privirile pierdute in departare de parca tocmai descoperise ceva foarte interesant dincolo de sticla.
-Nu vad rostul intrebarii.
-Nu ma asteptam sa il vezi, printe.
Gentar a oftat adanc si si-a sprijinit in palme chipul batran.
-Ar trebui sa intelegi acum, Gentar, de ce nu sunt eu cel mai potrivit sa ii spuna, a replicat Gavril, renuntand la contemplatul stradutei ce se intindea sub ferestre.
-Nici elfii nu sunt cei mai potriviti, Gavril, fie-mi iertata indrazneala, a raspuns
-Ochiul lui interior... este inchis, batrane, si cata vreme nu va voi sa vada va fi orb, iar vorbele mele se vor risipi asemeni nisipului din clepsidra si nimic nu va ramane in urma lor.
A oftat adanc si fara sa astepte vreun raspuns a iesit ca o furtuna din incapere, trantind <st1:country-region w:st="on"><st1:place w:st="on">usa</st1:place></st1:country-region> in urma lui.
-Tatal tau a fost un om mare, principe, atat de mare incat trebuie sa simti ca sa intelegi.
Ridicandu-se din scaun, batranul ma privea cu ochii sai ciudati, tineri si totodata plini de intelepciune.
-Nu-ti inteleg vorbele.
-Vei intelege curand, mi-a replicat si mi-a atins pieptul cu mana in dreptul inimii, surazand fara urma de veselie. Asculta sfatul unui om ce a vazut multe si a cunoscut lucruri de necrezut. Exista pe lumea asta taine pe care mintea omului nu le poate cuprinde, taine ce pot fi intelese numai cu inima. Asculta-i bataile si las-o sa iti calauzeasca pasii si constiinta.
Tarsitul papucilor sai acompaniat de zgomotul bastonului pe podele m-a desteptat din amorteala in care ma aruncasera cuvintele sale. Cu capul plecat, a iesit din camera lasand in urma un miros slab de scortisoara.
Asadar, cu toate ca - pentru a face legatura cu capitolul anterior - am postat putin si din ceea ce stiati deja, aici veti gasi si 2 pagini de continuare. Voi updata saptamanal, pentru ca este una dintre lucrarile la care nu imi este foarte usor sa scriu.
Multumesc tuturor pentru sustinere - si sper sa va placa. Astept comentarii- si daca se poate cat mai multe critici.
Ma scufundam intr-o apa inghetata si mii de ace de gheata imi patrundeau prin piele trimitandu-mi sageti de durere in tot trupul. Intunericul era pretutindeni in jur si nicaieri nu se simtea nici o miscare, nu se auzea nici un sunet, nu se vedea nici o urma de viata. Ingrozit, cu ochi reci si goi am cautat o salvare, dar oriunde ma intorceam, tot ce puteam zari era apa aceea intunecata, rece si necrutatoare. Cu fiecare clipa ce trecea, nevoia de aer devenea tot mai cumplita asa ca am ridicat capul catre suprafata. Probabil ma scufundasem prea mult, caci nu se zarea nici macar o raza de lumina. Cu pieptul arzand de durere am facut un efort sa imi misc membrele intepenite, chiar daca in adancul sufletului stiam ca nu am salvare. Acum, cand simteam cum viata se scurgea din mine, dorinta de a mi-o pastra devenise mai puternica.
Ca o parere, undeva deasupra mea am zarit lumina si m-am avantat catre ea plin de speranta, tanjind dupa o gura de aer. Pe masura ce ma inaltam, trupul meu se lovea de o multime de obiecte inghetate, tot mai multe cu fiecare metru pe care il urcam si care parca vroiau sa ma traga inapoi in abis. Disperat, am intins mainile ca sa dau la o parte din calea mea ceva ce parea a fi un animal ciudat cand m-am trezit in fata lui Lorien, care ma privea cu ochii sai morti din spatele unei cruste de gheata. Nu as putea spune cum am reusit sa ii disting chipul prin apa intunecata, dar acesta parea imprejmuit de o lumina slaba, iar expresia de pe fata lui ca de ceara era una acuzatoare.
Am inteles atunci ce erau obiectele acelea inghetate: erau cadavrele poporului meu ce isi revendicau ultimul supravietuitor.
Cuprins de oroare, am impins mai incolo corpul prietenului meu si am vrut sa strig, dar imediat gura mi s-a umplut de apa. Durerea devenise insuportabila, iar groaza care pusese stapanire era atat de puternica incat nu mai reuseam sa fac nici o miscare. Acum puteam zari cu o claritate ingrozitoare fetele celor care pluteau in jurul meu, lovindu-ma neincetat cu trupurile lor inghetate si ii recunosteam pe toti: prieteni, dascali, slujitori.
Apoi, cand trupul incepuse sa imi amorteasca si vederea mi se incetosase, niste brate puternice m-au prins de mijloc si m-au ridicat catre suprafata apei, si toate corpurile s-au dat la o parte pentru a ne permite trecerea.
Cand am ajuns sus, am tras de cateva ori in piept din aerul inghetat, care mi-a ars maruntaiele si l-am l-am vazut alaturi pe parintele meu, ai carui ochi ma priveau cu o nesfarsita tristete. A deschis gura sa imi spuna ceva si am stiut ca urma sa aflu ceva de o insemnatate cruciala. Asteptam asadar cu inima bubuindu-mi in piept, dar nici un sunet nu a iesit de pe buzele invinetite de frig ale parintelui meu, care a facut un ultim semn de binecuvantare asupra capului meu si s-a scufundat in apele tacute ale celuilalt taram.
Eram din nou singur, singur in mijlocul apelor inghetate si nicaieri nu se vedea nici urma de pamant. Deasupra mea pasari de prada negre, uriase faceau rotocoale tacute pe un cer plumburiu, aproape la fel de intunecat si de mort ca si apa in care ma aflam. Undeva, la orizont, apa si cerul se impleteau formand o singura fiinta, o fiinta necrutatoare ce ameninta sa ma traga in adancurile sale cenusii pentru a nu mai ajunge niciodata la lumina. Timpul se <?xml:namespace prefix = st1 ns = "urn:schemas-microsoft-com:office:smarttags" /><st1:place w:st="on">tara</st1:place> lenes si nu exista nici un indiciu pentru a-i masura curgerea, o simteam doar, ca si cand aceasta s-ar fi facut prin insusi maruntaiele mele, o simteam cu fiecare bataie obosita a inimii. Durerile incetasera demult, urmate de o toropeala placuta. Ochii mi se inchideau fara voie si gheata incepea sa imi cuprinda trupul nemiscat. Groaza de mai devreme se risipise lasandu-mi sufletul pustiit, pregatit sa imbratiseze impacat moartea.
Cum de nu vazusem asta mai inainte...
Sa ma scufund in adanc, sa imi gasesc locul alaturi de poporul meu cel adormit era o soarta mult mai buna decat sa infrunt de unul singur durerea pierderii suferite. Incet, vederea a inceput sa mi se incetoseze si prin fata ochilor mei pe jumatate inchisi au inceput sa se perinde imagini luminoase ale copilariei mele, imagini pe care le purtam in suflet si vroiam sa le iau cu mine in cea din urma calatorie. Chipul drag al mamei aplecat asupra mea cand aveam fierbinteli, incantarea fratelui meu Thorr cand ne masuram iscusinta, ochii plini de lumina ai surorilor mele, vocea tatalui meu ce ma povatuia.
Apoi, asemeni fumului izgonit de un vant neprielnic, imaginile acelea dragi se risipira si am revazut privirea lipsita de viata, dar incarcata de regrete si de repros a lui Lorien. Intr-o strafulgerare am inteles ca nu imi reprosa ca eram in viata, ci faptul ca eram pe punctul sa abandonez lupta si sa imi incalc juramantul facut. Eu nu aveam dreptul sa ma scufund in uitare, nu aveam dreptul sa mor atata vreme cat mortii mei dragi nu erau razbunati, atata vreme cat diavolul acela intunecat mai putea aduce si altora aceeasi napasta.
Slabiciunea trupului si a cugetului meu imi facura dintr-o data scarba.
De ce a trebuit sa traiesc eu si sa duc povara mortii lor, de ce eu, si nu fratele meu Thorr, care era de mii de ori mai vrednic decat mine? De ce eu, lasul, netrebnicul, care niciodata nu am stiut sa lupt, care am preferat carturarii in locul ostenilor? La ce mi-au folosit invataturile lor? Morti erau invatatorii mei cu totii, iar eu ar fi trebuit sa zac alaturi de ei intr-un sicriu din gheturi, eu, nevrednicul, lasul, ticalosul....
Am strans pumnii, in vreme ce lacrimi fierbinti au prins sa imi curga in tacere pe obrajii inghetati si inima a inceput sa bata mai puternic, trimitand valuri de sange prin venele mele amortite. O caldura usoara mi-a cuprins membrele si am simtit chiar dinainte de a-l auzi zgomotul ghetii care inceprea sa se crape, eliberandu-ma. Inca plangand, am lasat capul pe spate, ignorand durerea revenirii la viata si am privit catre pasarile ce isi continuau zborul lor monoton, nesfarsit, pe cerul de culoarea cernelii. Undeva, la orizont, cerul parea sa ia foc in lumina palida a rasaritului si am auzit o voce slaba, apoi din ce in ce mai puternica ce imi striga numele. Am intors privirile, incercand sa imi dau seama de unde vine glasul si de unde il mai auzisem, dar nici nu apucasem sa imi duc gandul pana la capat cand am simtit cum totul incepea sa se roteasca din ce in ce mai repede, in vreme ce eu ma prabuseam printr-un vartej fara capat.
Cu un tresarit puternic, am deschis ochii si spre marea mea uimire primul lucru pe care l-am zarit a fost chipul ingrijorat si palid al lui Gavril.
-Bine ca ti-ai revenit, principe... ofta el si se prabusi pe un scaun de langa patul unde eram eu.
-Ce s-a intamplat? l-am intrebat eu. Ultimul lucru de care imi amintesc este ca am vrut sa imi masor puterile cu Eztli si apoi...apoi...
M-am oprit inainte sa ii spun despre experienta stranie pe care o avusesem, desi fiecare detaliu mi se intiparise in minte cu o claritate neobisnuita. De ce nu i-am povestit lui Gavril? Nu stiu nici eu, dar am simtit ca era cel mai bine sa pastrez pentru mine. Poate ca mi-a fost teama ca ma va asigura ca totul a fost un cosmar, sau poate ca nu am vrut sa il vad si pe el scarbit la auzul jalnicei mele slabiciuni. Oricum, am preferat sa scutur din cap si sa adaug:
-Apoi totul s-a intunecat... Nu imi pot aminti nici cum am ajuns aici si nici de cat timp zac.
Gavril a ridicat din umeri cu un aer usor obosit.
-De aproape trei zile, principe. Ar fi trebuit sa fii mai chibzuit. In starea ta, nu trebuia in nici un caz sa iti masori fortele cu nimeni, si cu atat mai putin cu un tanar ca Eztli. Cand te-am adus in casa rana de la mana se deschisese si nu mult a lipsit sa iti pierzi viata! Poate ca Gentar are dreptate si povara pe care voiam sa ti-o pun pe umeri este mult prea mare pentru un tanar nesabuit ca tine!
Pe masura ce vorbea, vocea lui Gavril devenea din ce in ce mai taioasa, capatand reflexe metalice. Evita sa ma priveasca, dar banuiam reprosurile din ochii lui. De fapt, nu il vazusem niciodata atat de furios. De ce ii pasa atat de mult?
-Dupa doua zile in care nu am vazut nici o imbunatatire am incercat sa iti ating gandurile, sa iti gasesc spiritul si sa te calauzesc inapoi, dar erai deja mult prea departe pe taramul umbrelor pentru ca eu sa te mai pot ajunge... Acolo unde ai erai tu, puterile mele nu au nici o insemnatate, iar moartea iti tinea deja inima in ghearele sale descarnate! Dar tu nu ai dreptul sa mori, Ahorn, nu ai dreptul!
Era prima data cand imi spunea direct pe nume si cand am ridicat capul am observat ca privirea lui ma sfredelea ca un fier incins.
-Stiu asta, am raspuns eu. Ceea ce nu stiu este ce asteptati de la mine! Chiar tu mi-ai spus, Gavril, ca eu nu ii pot infrange pe Cavaleri. De ce ar fi atunci atat de importanta existenta mea?!
Aproape ca strigasem ultimele cuvinte. Fara sa para surprins in vreun fel, Gavril s-a ridicat de pe scaun si s-a indreptat catre fereastra.
-Pentru ca esti singurul urmas al Ordinului si esti totodata singurul care il poate reface. Afara de tine ar mai fi doar Gentar... iar Gentar dupa cum singur poti sa te convingi nu ar putea sa isi asume o astfel de raspundere.
Ce vroia sa spuna aveam sa aflu destul de curand, dar in momentul acela vorbele sale nu au facut decat sa creasca intunericul necunoasterii mele.
-Ce Ordin?! m-am grabit eu sa-mi dovedesc necunoasterea, dupa ce m-am convins ca el nu avea sa mai continue.
Ca trezit din somn, Gavril s-a intors catre mine si se pregatea sa imi raspunda cand cineva a batut la <st1:country-region w:st="on"><st1:place w:st="on">usa</st1:place></st1:country-region>.
-Intra! a strigat el.
Era Gentar, al carui chip arata chiar si mai incarcat de riduri decat atunci cand il vazusem intaiasi data. Parea ca imbatranise cu cativa ani in cele cateva zile in care eu ma zbatusem intre viata si moarte si pasea garbovit, sprijinindu-se intr-un baston cu o maciulie de argint in forma unui cap de leu. Privirea sa agera, uimitor de tanara se opri asupra mea si un suras ii lumina chipul si intr-o fulgerare am putut sa vad in trasaturile sale pe cavalerul de altadata. Fara sa incerce sa isi ascunda fericirea a venit la mine si mi-l luat man sanatoasa in mainile sale stravezii si mi-a scuturat-o cu o putere pe care nu i-as fi banuit-o.
-Binecuvantati fie zeii, copilul meu! a exclamat el. Binecuvantati ca ne-au mai lasat macar speranta!
Apoi, ca si cum efortul pe care il facuse il si epuizase, s-a asezat greoi pe scaunul de langa pat. In continuare insa fericirea ii lumina chipul si ii dadea ceva din maretia unui intelept din alte timpuri.
-Gavril, Gentar, am inceput eu, hotarat sa nu renunt cu atata usurinta. Ascultati-ma pret de o clipa! In urma cu putin timp eram un tanar ca oricare altul, lipsit de orice preocupari razboinice si aveam ca singura aplecare papirusurile si manuscrisele mele. Am invatat elfa si gnoma, dar nu am deprins trasul cu arcul sau aruncarea sulitei, stiu istoriile si hrisoavele a 14 semintii, insa trecutul meu este invaluit in taine! Ce sunt eu acum, Gavril, afara de un trup lipsit de suflet? Iti spun eu atunci! Sunt un pribeag fara cetate, un principe fara coroana, un invatacel fara invatator, un luptator lipsit de arma!
Tot ce am cunoscut a pierit, tot ce-am iubit s-a-ntos in tarana si acolo as vrea sa fiu si eu de nu m-as fi legat prin juramant sa le razbun pieirea! Iar pentru trebuie sa traiesc, trebuie sa imi cunosc vrajmasii ca sa stiu de ce sa ma feresc si ce sa caut! La Ben Sirah aproape am fost omorat, iar eu am stat incrazator, fara sa banui ca ma pastea vreo primejdie...
-Are dreptate, Gavril, m-a intrerupt batranul. Fericirea de mai devreme se evaporase ca o raza de soare absorbita de umbrele ce-si gaseau salasul intre cutele adanci de pe fruntea lui. Si-a dus o mana la ochi, cu un gest de oboseala pe care il vazusem de multe ori la parintele meu si a lovit usor cu bastonul in podeaua din lemn. Baiatul trebuie sa stie mai mult pentru ca altfel il primejduim fara folos!
-Principele se afla in grija mea, replica Gavril si imi arunca o privire taioasa, care nu avu insa darul sa ma descurajeze. Ma asteptasem sa nu renunte usor, asa ca i-am sustinut privirea, cu toate ca mania din ea parea sa imi trimita scantei de gheata pe sira spinarii. Sau cumva te indoiesti de capacitatea mea de a-i apara viata, batrane?!
Se intorsese acum catre Gentar, care si-a plecat rusinat privirea si nu a rostit un cuvant, cu un gest de smerenie care m-a umplut de uimire.
-Cum ramane atunci cu Beh Sirah?!
Gentar a tresarit, dar a ramas tacut, in vreme ce Gavril se intunecase si mai mult la chip. Era manios, puteam simti asta in aerul nemiscat si apasator, dar nu aveam ce face. Nu reuseam sa ii inteleg purtarea, iar el nu incerca sa o motiveze. De ce sa imi ascunda, ce mister, ce taina cumplita se afla in trecutul parintelui meu care sa il faca sa pastreze tacerea cu orice pret?!
A mormait ceva si s-a intors din nou spre fereastra.
-Printe, cat stii despre tainele lumii nevazute?!
Am gandit ca nu aud bine.
-Despre...ce?!
-Despre lumea nevazuta, despre arhangheli, despre Intuneric si Lumina, despre acel care a desprins lumea voastra din haos... Ce cunosti?
Am ridicat din umeri, facandu-ma ca nu observ modul aproape patimas in care rostise cuvintele.
-Atat cat cunoste orice invatat, i-am raspuns scurt. Chemarea mea a fost mai degraba catre stiinta decat catre legende, dar nu pot spune asta despre o parte din dascalii mei.
Era adevarat, de cand ma stiam ma adancisem cu precadere in studiul cerului, in matematici si in filozofie, si mai putin in diferitele credinte si legende ale neamurilor, pe care le consideram pe toate la un loc o mare superstitie. Mai mult chiar, cred ca ii privisem pe cei care vedeau acestea ca pe niste adevaruri de nezdruncinat cu un soi de mila amestecat cu superioritate, asa ca nu mica imi fusese nedumerirea sa descopar ca si parintele meu era unul dintre ei.
Faptul ca dascalul meu, un batran intelept din neamul vrajitorilor ce acceptase sa se ingrijeasca de invatatura mea la insistenta tatei credea in astfel de povesti era de la sine inteles. Semintia lui plasmuise de veacuri un numar impresionant de figuri carora le inchinau diverse ofrande si ritualuri. Mai mult chiar, fiind inclinati in mod natural catre cele oculte, magii avusesera dintotdeauna cunostinte profunde despre tot ce tinea de credintele altor popoare, asa ca vrand nevrand aveam capul plin de legende.
Dar parintele meu? Marele Artrax, regele Rasaritului ce isi primise educatia la elfii cei luminati ar fi trebuit sa fie ceva mai rezervat cand venea vorba de astfel de credinte si superstitii. In realitate, parintele meu crezuse mai ceva decat cel mai zelos dintre vrajitori, crezuse in asemenea masura incat mersese pana la a ridica o statuie in piata principala a Cetatii infatisand un Arhanghel. Obisnuia sa spuna ca acesta purta in mana sa destinele cetatii, ca salvarea semintiei noastre ne poate veni doar de la el.
“Protectorul cetatii”, cum il vazuse tata. Halal protector.
Mi-am ridicat privirea si l-m privit cu o certa dusmanie pe Gavril, care statea in continuare in dreptul ferestrei, cu privirile pierdute in departare de parca tocmai descoperise ceva foarte interesant dincolo de sticla.
-Nu vad rostul intrebarii.
-Nu ma asteptam sa il vezi, printe.
Gentar a oftat adanc si si-a sprijinit in palme chipul batran.
-Ar trebui sa intelegi acum, Gentar, de ce nu sunt eu cel mai potrivit sa ii spuna, a replicat Gavril, renuntand la contemplatul stradutei ce se intindea sub ferestre.
-Nici elfii nu sunt cei mai potriviti, Gavril, fie-mi iertata indrazneala, a raspuns
-Ochiul lui interior... este inchis, batrane, si cata vreme nu va voi sa vada va fi orb, iar vorbele mele se vor risipi asemeni nisipului din clepsidra si nimic nu va ramane in urma lor.
A oftat adanc si fara sa astepte vreun raspuns a iesit ca o furtuna din incapere, trantind <st1:country-region w:st="on"><st1:place w:st="on">usa</st1:place></st1:country-region> in urma lui.
-Tatal tau a fost un om mare, principe, atat de mare incat trebuie sa simti ca sa intelegi.
Ridicandu-se din scaun, batranul ma privea cu ochii sai ciudati, tineri si totodata plini de intelepciune.
-Nu-ti inteleg vorbele.
-Vei intelege curand, mi-a replicat si mi-a atins pieptul cu mana in dreptul inimii, surazand fara urma de veselie. Asculta sfatul unui om ce a vazut multe si a cunoscut lucruri de necrezut. Exista pe lumea asta taine pe care mintea omului nu le poate cuprinde, taine ce pot fi intelese numai cu inima. Asculta-i bataile si las-o sa iti calauzeasca pasii si constiinta.
Tarsitul papucilor sai acompaniat de zgomotul bastonului pe podele m-a desteptat din amorteala in care ma aruncasera cuvintele sale. Cu capul plecat, a iesit din camera lasand in urma un miros slab de scortisoara.